* Doamna Emilia ne-a povestit cum sistemul de programări din România a făcut-o să meargă, într-un picior, de la medicul de familie la policlinică şi abia apoi la spital *
„Aş vrea să vă povestesc experienţa prin care am trecut, nu de alta, dar măcar aşa, ca titlu informativ, să se afle la ce ar trebui să se aştepte cineva care îşi fracturează piciorul, la noi, în Galaţi”, aşa îşi începe scrisoarea doamna Emilia, pensionară, în vârstă de 67 de ani.
Dumneaei ne-a trimis o scrisoare care ne-a atras atenţia datorită situaţiei de-a dreptul aberante în care a fost pusă. Mai exact este vorba despre un sistem birocratic datorită căruia o persoană care temporar, nu se poate deplasa, este pusă efectiv pe drumuri, între doctori.
„V-aţi gândit vreodată că statul vă va obliga să mergeţi, într-un picior, prin oraş, de la un medic la altul? Ei bine, dacă nu v-aţi gândit, crezând că aşa ceva ar fi practic imposibil, vă spun eu că aşa ceva nu doar că este posibil, ci este obligatoriu la noi în România”.
„Nu vreau să credeţi că nu îmi iubesc ţara în care am muncit o viaţă întreagă pentru o pensie aflată acum în pericol de a fi impozitată, dar când văd atâta lipsă de respect, până la urmă, faţă de cetăţean, mai că-mi pare rău că nu am cu 20 de ani mai puţin, ca să plec din ţară, în străinătate!”, ne-a scris doamna Emilia.
Dar să vă relatăm cazul: „În urmă cu o lună, mi-am rupt piciorul. Am căzut şi am suferit o fractură la picior, motiv pentru care am fost la Spitalul Judeţean, unde mi-au pus piciorul în ghips”.
„În momentul în care s-a întâmplat asta, domnul doctor mi-a spus că o să-mi scoată gheata de ghips peste o lună, cam la începutul acestei luni. Am mers acasă, cu taxiul, şi am aşteptat, cât am putut eu de cuminte, în casă, să se facă ziua în care urma să scap de ghips”.
„O perioadă lungă şi plictisitoare, căci, deşi sunt în vârstă, nu-mi place să stau locului, în casă. Când însă am ajuns în jurul datei la care trebuia să mi se scoată ghipsul, să vedeţi minune!”.
„Până a ajunge la Judeţean, ca să îmi scoată ghipsul, am fost nevoită să fac două drumuri, până la diverse puncte de sănătate. Asta, deoarece, ca să-mi scoată ghipsul de pe picior, trebuia să am programare de la policlinică, iar ca să merg la policlinică, îmi trebuia trimiterea de la medicul de familie”.
„Aşa că am mers întâi, la medicul de familie – pe care am avut inspiraţia să îl sun, ca să mă programez, că altfel, mai făceam un drum, pe jos, într-un picior!”.
„De la medicul de familie, cu trimiterea, am fost la policlinică, de unde am primit programarea. Am făcut, astfel şi al treilea drum, la spital, ca să îmi scoată, în sfârşit, ghipsul! Spuneţi şi dumneavoastră dacă asta e normal sau nu; un om cu piciorul în ghips să fie pus pe drumuri, pentru aşa ceva”.
„Vă spun sincer, dacă nu îmi făceau şi radiografie la spital, după scoaterea ghipsului, mi-l scoteam singură, acasă, cu foarfecele! Este adevărat, mă veţi întreba de ce nu am apelat la copii, să mă ajute, sau la cunoştinţe, însă vă întreb: când domnii conducători care fac reguli din acestea, stupide, se bazează pe faptul că, vorba lui Caragiu - ai pe cineva, sau se gândesc la cum să ajute, realmente, un om?”, îşi încheie scrisoarea, doamna Emilia.
Înţelegem utilitatea vizitei la medicul de familie, atunci când acesta trebuie să evalueze starea de sănătate a pacientului şi, eventual, să îl trimită către un medic cu o altă specialitate.
Nu înţelegem, însă, de ce este necesară trimiterea în condiţiile în care afecţiunea pacientului este una gravă, deja diagnosticată, pe care doar anumiţi medici specialişti, care au deja bolnavul în evidenţă, o pot trata.
