Serviciul de Ortopedie-Traumatologie din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Galaţi va avea în continuare 80 de paturi, nefiind înaintate propuneri de restructurare a secţiei. De altfel, nici nu ar fi de dorit să se reducă numărul locurilor dintr-o secţie în care ajung adesea, printre alţii, gălăţenii care cad victime accidentelor de circulaţie.
Patologia tratată de cei 8 medici este diversă şi include toate tipurile de leziuni ortopedice şi traumatice. De multe ori, e nevoie şi de ajutorul unui cardiolog, al unui oftalmolog sau neurolog.
Detalii cu privire la activitatea desfăşurată pe secţie, dar şi cu privire neajunsurile tot mai apăsătoare cu care se confruntă personalul medical, ne-a oferit şeful serviciului, dr. Nicolae Gogulescu (FOTO).
Problema materialelor de osteosinteză
„În urmă cu aproape 10 ani, într-o zi de 10 decembrie, când aveam chiar mai multe materiale de osteosinteză (spre exemplu şuruburi, tije, plăci etc) decât acum, am cerut Ministerului Sănătăţii să ne dea materialele din fondul de urgenţă, pentru că Galaţiul era sub gheaţă. Peste 39 de zile, am primit o sancţiune. Pe documentul Ministerului care scria negru pe alb: «Sancţionaţi-l pe petent». Era a 13-a de acest fel trimisă. Aşa stăteau lucrurile atunci”.
„Acum, la fel, nu avem materiale de osteosinteză. Şi vorbim aici despre materiale luate la licitaţie cu singurul criteriu «cel mai mic preţ». Drept pentru care calitatea este pe măsură. Sunt bune, în sensul că sunt admise pentru utilizarea în tratarea oamenilor în România şi Uniunea Europeană, din punctul de vedere al toleranţei. Numai că sunt probabil cu vreo trei generaţii în urma celor care se folosesc în prezent”, precizează dr. Gogulescu.
„Nici n-ar putea fi făcute altfel aceste licitaţii, în condiţiile în care decontul pe care îl face Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate (CJAS) rămâne de multe ori sub preţul implantului. Or, în afară de implant, vorbim despre multe alte costuri care trebuie acoperite şi care ţin de operaţia în sine: consum de sânge, material moale, diferite alte substanţe”.
„În plus, trebuie asigurată plata personalului din sală şi îngrijirea obişnuită de după operaţie, care includ: plată medicului, a asistenţilor, brancardierilor, îngrijitoarelor, spălătoreselor şi a tot ceea ce mai trebuie într-o secţie. Nu cred că se face o calculare corectă a costurilor îngrijirii de persoane”, mai spune şeful serviciului de Ortopedie - Traumatologie.
„Se cere un număr prea mare de internări”
„Se cere un anumit număr de persoane internate într-un an. Or, cifrele cerute nu se pot atinge, istoric vorbind. Ca să-ţi acoperi nevoile de salarii, pentru personalul minim necesar (acum se cere un personal mai numeros decât pe vremea lui Ceauşescu), ar fi nevoie de un număr mai mare de bolnavi decât cei care ajung să se interneze în spital”.
„Apare următoarea problemă: să internez mai mulţi pacienţi şi să primesc mai mulţi bani, ca să-i pot trata pe toţi? Dacă procedez aşa, atunci când vorbim despre bolnavul care poate fi tratat la fel, şi în spital şi în ambulatoriu, înseamnă că nu-mi fac meseria cum trebuie. Una aş spune şi alta aş face, pentru că medicul are acelaşi cap şi atunci când face spital şi atunci când face policlinică şi tratează la fel”.
„Sigur, internăm pacienţii ori de câte ori este nevoie, spre exemplu atunci când punem un aparat ghipsat după care se impune o supraveghere de 24 de ore. Tot astfel, internăm anumite cazuri care vin în miez de noapte şi care uneori par fleacuri, din punct de vedere medical”.
„Uneori, însă, fleacurile pot să-ţi creeze surprize mari. Am în minte un caz, în acest sens: în urmă cu vreo 30 de ani, o pacientă prezenta la internare o entorsă de şold. Bolnava a murit. La necropsie s-a găsit o embolie pulmonară pe care, evident, n-o putuse face în ultimele 24 de ore. Apare aici şi o altă problemă: ca să beneficieze de serviciile de urgenţă, de multe ori bolnavii declară că s-au lovit în urmă cu puţin timp, când de fapt lucrurile nu stau aşa”, mai spune dr. Gogulescu.
Profesionişti avem, bani nu prea
Una peste alta, dr. Nicolae Gogulescu concluzionează că, în România, un medic bun poate lucra la fel de eficient ca în orice alt loc din lume. Se impune însă o condiţie esenţială: să aibă şi dotările necesare.
