Ieri, liniştea de pe Dunăre, din apropierea Portului Bazinul Nou, a fost întreruptă nu de zgomotele specifice, de utilaje grele, ci de sunetul strident şi sfâşietor al clopotul marinăresc, agăţat de monumentul ridicat în memoria victimelor de pe Mogoşoaia.
La picioarele monumentului, ridicat de Petre Boşneagă, o mână de oameni s-a adunat pentru a le comemora pe cele 239 de suflete care au pierit pe 10 septembrie 1989 în cea mai mare tragedie de pe Dunăre şi a doua, ca număr de victime, din ţară, după cutremurul din 1977.
Deşi au trecut 21 de ani, din fericire, există oameni din Galaţi cărora încă le mai pasă de acest moment. Deşi au trecut 21 de ani, din păcate, autorităţile locale continuă trista tradiţie de a trece cu vederea acest moment…
Măcar monumentul să fie îngrijit de Primărie!
… Aşa a cerut, exasperat, Petre Boşneagă, constructorul monumentului ridicat în Port Bazinul Nou. „Eu am construit acest monument, însă Primăria ar trebui să îl preia, să aibă grijă de el, căci se deteriorează în timp…”, a spus omul, nemulţumit de faptul că autorităţile nu se implică cu nimic în această poveste, este drept, tristă, dar care face parte, până la urmă, din istoria locală a Galaţiului.
La comemorare, organizată, ca în fiecare an, prin grija lui Maximilian Popescu, vicepreşedintele Ligii Navale Române, s-au aflat câţiva gălăţeni, navigatori sau oameni simpli, impresionaţi de trista poveste de acum 21 de ani.
În finalul comemorării, pe Dunăre a trecut nava APDM „Raza”, fiind date la apă două coroane de flori, cea a Ligii Navale Române şi cea a Ligii pentru Preşedinte.
După ce a oficiat slujba de pomenire în memoria victimelor de pe Mogoşoaia, preotul Mihai Filip, din parohia Naşterea Domnului din cartierul gălăţean Vadul Ungurului, şi-a amintit de evenimentul de atunci: „Era o zi ceţoasă, când s-a întâmplat nenorocirea. Am fost convocaţi de arhiepiscopul Antim Nica, cel care ne-a recomandat să fim cu mare luare aminte la familiile victimelor… La noi în parohie s-a prăpădit o mamă cu doi copii… bunica nu se mai oprea din plâns”.
Marinarii îşi amintesc nenorocirea
Prezent la comemorare, Ioan Niţulescu, pe atunci, director comercial al societăţii navale Navrom, şi-a amintit de tragedie: „M-a sunat dispecerul de serviciu şi mi-a spus că s-a scufundat Mogoşoaia cu toţi pasagerii. Am venit la gara fluvială şi directorul de atunci, Simionescu, plângea cu capul pe masă”.
„Când vaporul a plecat din portul Galaţi, era soare, în dreptul Şantierului Naval a intrat în ceaţă, iar în dreptul Port Bazinul Nou, unde ne aflăm acum, era şi mai ceaţă… Eu încă mai cred că, Dumnezeu să-l ierte!, comandantul navei Mogoşoaia a avut şi el o parte de vină; ar fi trebuit să ţină dreapta, să se ducă spre malul drept, chiar dacă punea vaporul pe uscat”.
Dar el a făcut viraj în faţa convoiului şi nava s-a răsturnat cu oameni cu tot… au scăpat doar câţiva, printre care şi un copil de 4 ani, care s-a agăţat de un bidon gol... Am trăit atunci clipe groaznice; împreună cu Popescu Maximilian, care era pe atunci instructor naval, am stat în aval şi pescuiam oamenii pe Dunăre şi îi duceam în Port Docuri, unde se făcea autopsia, recunoaşterea…”.
„Câteva zile şi nopţi am stat împreună în această postură nenorocită de pescuitor de cadavre… Este cea mai mare catastrofă întâmplată pe Dunăre, cu cei mai mulţi morţi…”.
Maximilian Popescu, vicepreşedinte al Ligii Navale Române, a povestit şi el: „Împreună cu domnul Petre Boşneagă, cel care a ridicat monumentul în memoria victimelor, comemorăm în fiecare an nefericitul eveniment. Facem câte o slujbă de sufletul sutelor de persoane care au murit atunci”.
„Personal, fac asta pentru că evenimentul m-a impresionat puternic şi, ca marinar ce sunt, am să fac asta până când voi muri. Cât priveşte procesul de despăgubire a familiilor victimelor de pe Mogoşoaia, acesta continuă la nesfârşit, adică există bunăvoinţă prin vorbe, dar prin fapte nu…”.
Oamenii simpli, impresionaţi până la lacrimi
Printre gălăţenii veniţi la comemorare s-a aflat şi Pachiţa Panaite: „Nu am avut rude pe vas, dar am avut multe cunoştinţe… Dumnezeu să-i ierte pe toţi, eu aprind în fiecare an lumânări pentru ei”.
O altă gălăţeană prezentă, Anica Prisecaru, şi-a amintit: „Pe vas era o colegă de-a mea de muncă, lucra la Textila şi abia luase banii şi a plecat cu soţul şi copilul cel mic, la Grindu, să îşi ia ceilalţi doi copii, că începea şcoala. Corpul ei nici măcar nu a mai fost găsit… În Galaţi era nenorocire! Erau, pe Coşbuc [bulevard] numai morţi, îi duceau familiile”.
Toma Pană, fost marinar fluvial, povesteşte că se afla la muncă în timp ce s-a scufundat nava: „Am văzut catargul cum se scufunda în apă şi pe apă copilul acela, cu bidonul în braţe… Pe navă se aflau mulţi colegi de-ai mei, tot echipajul 14. După ce s-a scufundat, au venit multe salvări aici, la malul Dunării, să ia morţii”.
CITEŞTE AICI Dezastrul „Mogoşoaia” - Privind peste ape, înapoi…
