* Cei unsprezece oameni care trăiesc şi muncesc de un an fără salarii spun că sunt copleşiţi de datorii şi că nu mai au de unde să împrumute bani * Restanţele salariale ajungeau la circa 250.000 de lei, la finele anului trecut, apreciază directorul financiar al spitalului * Cele mai multe salarii nu depăşesc 800 de lei *
Iată cine sunt angajaţii care cer să li se facă dreptate: Maricel Ştefănescu (muncitor calificat), Lică Murgoci (muncitor calificat) Tomaida Ştefănescu (bucătăreasă), Tincuţa Luca (îngrijitoare), Maria Sandu (îngrijitoare), Jenica Panaite (infirmieră), Maria Stanciu (spălătoreasă), Gabriela Drăghici (bucătăreasă), Jenica Paciurea (bucătăreasă), Mariana Burgiu (secretar) şi Ianca Lupoaie (referent în contabilitate).
Directorul executiv al Inspectoratului Teritorial de Muncă (ITM) Galaţi, Ionel Petrea, apreciază că, de vreme ce spitalul are personalitate juridică, iar oamenii şi-au desfăşurat activitatea profesională, statutul legal de angajat li se păstrează şi au dreptul să îşi recupereze salariile.
Ca să-şi rezolve problemele, angajaţii au dat în judecată spitalul, solicitând plata salariilor, într-un dosar înregistrat la Tribunalul Galaţi pe data de 22 septembrie 2011. Instanţa a obligat spitalul (care nu are bani în conturi) să-şi plătească oamenii, dar a respins cererea de chemare în garanţie a Consiliului Judeţului. În consecinţă, angajaţii nu şi-au primit banii. Povestea s-a repetat într-un al doilea proces cu acelaşi obiect, deschis de cinci dintre angajaţi şi înregistrat la Tribunal pe data de 3 noiembrie 2011.
Singura soluţie pe care o mai au oamenii pentru a-şi recupera salariile, în condiţiile în care situaţia nu se clarifică la nivel de Guvern, ar fi să dea în judecată Consiliul Judeţului.
Muncă şi sărăcie
Adunaţi în biroul managerului spitalului, dr. Sorin Baican, angajaţii dau glas nemulţumirilor. Cu toţii muncesc aici de peste zece ani şi vor să o facă în continuare, dar nu fără bani. „Nu numai că ni s-a stricat instalaţia de încălzire şi a trebuit să gătim în frig toată iarna, dar nici nu mai reuşim să facem faţă datoriilor. Am împrumutat zeci de milioane şi nu mai avem de unde să mai luăm. Ca să nu mai spunem că, atunci când nu ne ajungeau alimentele, am adus şi mâncare de acasă pentru bolnavi”, ne spune bucătăreasa Drăghiciu Gabriela. „Lucrăm aici de atâta timp, dar aşa ceva nu ni s-a mai întâmplat niciodată. Nu mai avem de unde să dăm bani şi nu mai e mult până când or să vină să ne ia casele, cu toate că noi muncim în continuare în ture, aşa cum am făcut-o dintotdeauna”, declară infirmiera Maria Sandu. Şi mai rău stau lucrurile în cazul familiei Ştefănescu. Ambii soţi, Maricel şi Tomaida, lucrează la spital, aşa că nu au reuşit să mai aducă bani în casă de pe 1 aprilie 2011. „Cei mai mulţi dintre angajaţi se bazează pe banii pe care îi mai câştigă copiii plecaţi în străinătate sau rudele care au loc de muncă”, ne informează dr. Baican.
Potrivit directorului financiar contabil al spitalului, Georgeta Iordache, cele mai multe salarii ale personalului încă încadrat la Iveşti nu depăşesc 800 de lei pe lună. Cu ceea ce au de recuperat şi directorii, suma pe care Consiliul Judeţului ar trebui să o plătească se ridică la circa 250.000 de lei, după cum spune directorul Sorin Baican.
De ce nu ajută autorităţile Spitalul din Iveşti?
La Spitalul pentru Bolnavi Cronici din Iveşti situaţia a devenit insuportabilă. Pe de o parte, cei unsprezece angajaţi susţin că nu mai îndură să trăiască şi să muncească fără salarii, iar de cealaltă parte, cei opt bolnavi dependenţi de îngrijirile infirmierelor se tem zi şi noapte gândindu-se că o autoritate a statului va decide să îi mute cine-ştie-unde din paturile pe care şi-au purtat suferinţa ani de zile. Problemele s-au agravat anul trecut, după data de 1 aprilie, când prin hotărâre de Guvern, spitalului i s-a retras dreptul de a mai primi bani de la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. Începând cu 1 ianuarie, 2012 Consiliul Judeţului (CJ) plăteşte utilităţile, dar nu mai dă spitalul bani pentru bunuri şi servicii, astfel că bolnavii din spital sunt îngrijiţi din sponsorizările Bisericii şi ale primăriilor din zonă. Din octombrie, Consiliul Judeţului (CJ) aşteaptă ca Guvernul să emită hotărârea de desfiinţare a spitalului, în absenţa căreia locul actualei unităţii sanitare cu paturi nu va putea fi luat de un centru medical multi-funcţional şi de o secţie externă a Unităţii Socio-Medicale de la Găneşti.
Ce fac prefectul şi preşedintele CJ?
„Am fost ieri la Bucureşti şi am făcut programări pentru a merge la fiecare minister implicat în acest caz (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Finanţelor, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Administraţiei şi Internelor – n.r.). Nu cunosc datele fixate pentru că de acest aspect s-a ocupat preşedintele CJ, care este acum cel care urmează să lucreze la rezolvarea problemei”, susţine prefectul judeţului Galaţi, Paul Florea. O întrebare rămâne deocamdată fără răspuns: de ce a trebuit să treacă atât de mult timp până la planificarea unor demersuri, în condiţiile în care documentaţia pentru desfiinţarea spitalului a fost trimisă la Bucureşti încă din luna octombrie? Preşedintele CJ nu a putut fi contactat pentru a oferi detalii cu privire la datele fixate în vederea discuţiilor cu fiecare minister care trebuie să îşi dea avizul pentru desfiinţarea spitalului din Iveşti. Directorul spitalului, dr. Sorin Baican, ne spune însă că soluţii pentru rezolvarea problemei au fost, dar că la nivel de CJ nu s-a acţionat la timp. Sursa citată apreciază că hotărârea de desfiinţare a spitalului emisă de CJ în şedinţa din 29 septembrie a venit târziu şi că nimeni nu pare să se mai intereseze de spitalul din Iveşti.
Investiţii mari, dar slab valorificate
„Consiliul Judeţului a dat 4.500.000 de lei, bani care au fost folosiţi pentru reabilitarea unei mari părţi a spitalului. Apoi, s-a realizat un proiect în valoare de un milion de lei pentru o nouă etapă de reabilitare. Doar că, între timp, nu s-a mai făcut nimic”, declară dr. Baican. Spitalul are o capacitate de 30 de paturi, plus anexe care ar putea fi exploatate în folosul pacienţilor din zonă. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat în ultimul an, iar aparatura medicală încă funcţională se învecheşte în spitalul unde nu se mai poate practica medicina.
Suferinţa cotidiană şi spaima zilei de mâine
Cei opt bolnavi de la Iveşti sunt cazaţi în două saloane: unul pentru femei şi unul pentru bărbaţi. Ajunşi aici de la Galaţi, Umbrăreşti, Barcea, Toflea, Buceşti sau localnici din Iveşti, oamenii s-au obişnuit de ani buni cu traiul de spital. Din aprilie 2011, trăiesc din mâncarea pe care le-a donează Biserica şi din ceea ce îşi mai pot cumpăra din propriile pensii. Se tem că, în curând, vor fi mutaţi din spital în aziluri de care nici măcar nu au auzit. Iar pentru un om care nu îşi poate purta singur de grijă, nesiguranţa zilei de mâine e un chin greu de îndurat.
Elena Romaşcanu are 74 de ani, iar boala a ţintuit-o la pat de vreo nouă ani. E paralizată şi are nevoie de îngrijiri aproape în permanenţă. „E bine aici. Domnul doctor vine şi ne consultă şi toţi au grijă să îmi iau medicamentele. Nu mai avem asistente în spital, dar doamnele infirmiere sunt alături de noi de câte ori avem nevoie, chiar şi aşa fără salariu, de un an de zile”, ne spune femeie cu voce slabă. Nu vrea să fie mutată într-un cămin din Galaţi şi simplul gând o sperie şi o face să plângă.
Nici celelalte trei femei din salon nu vor să plece. S-au obişnuit aici, iar personalul spitalului şi colegele de salon le sunt familia.
În salonul cu patru paturi al bărbaţilor e la fel de linişte ca şi în cel al femeilor. Viorel Chitic are 54 de ani şi suferă de urma unei lovituri la cap (un traumatism cranio-cerebral sever) care i-a afectat capacitatea de a vorbi clar şi de a avea grijă de el însuşi. „E greu, de doi şi jumătate de când sunt aşa. Dar aici mi-e bine pentru că personalul are grijă de mine”, apreciază bărbatul. În patul vecin, lângă fereastră, Paraschiv Vână rămâne tăcut, cu privirile în pământ. Are doar 43 de ani, dar viaţa l-a înfrânt deja. E bolnav şi nu mai are pe nimeni. În afara celor care îl îngrijesc şi a celor la fel de năpăstuiţi ca şi el, toţi îi sunt străini. „Au grijă de noi aici şi sunt mulţumit. Şi nu de ieri, de azi, pentru că eu stau aici din 1995”, spune în cele din urmă bărbatul.
Cu o integramă, o discuţie sau o emisiune la televizorul din salon, timpul trece mai uşor şi gândurile le mai zboară de la nesiguranţa zilei de mâine. Oricum, pentru moment, nimeni nu ştie ce se va întâmpla cu ei.
