Continuăm să vă prezentăm pasaje ample din scrisoarea deschisă pe care dr. Florin Chirculescu, şeful Compartimentului Chirurgie Toracică din cadrul Spitalului Universitar, a adresat-o ministrului Sănătăţii. Potrivit autorului, scrisoarea reprezintă o reacţie în numele „medicilor care strâng din dinţi” atunci când demnitarul se declară decis să pună capăt şirului de tragedii ce au conferit o nedorită notorietate sistemului sanitar românesc.
Aşa cum am afirmat şi în preambulul primei părţi, prezentăm această scrisoare pentru a demonstra că presa nu e în război cu lumea medicală, ci vrea doar să contribuie la însănătoşirea Sănătăţii şi că nu putem accepta culpabilizarea întregii bresle medicale din cauza unora care nu-i fac cinste.
Vă reamintim că în prima parte a scrisorii doctorul Chirculescu relatează cum şi de ce compartimentul pe care îl conduce lucrează cu un număr de medici periculos de mic.
Doar trei negri mititei
Aşa că, am rămas doar trei medici plus doi stagiari, în situaţia în care, ca în orice ţară civilizată, ar fi trebuit să fim şase plus (minimum) trei. După o vreme, am aflat că postul temporar de pe care plecase colegul emigrat în Belgia, acel post împărţit cu colega lui, nu avea şanse să se definitiveze vreodată. În consecinţă, a plecat şi colega, şi n-o condamn. Cum aş putea? După trei ani de muncă nesalarizată, să ajungi din nou să lucrezi voluntar, aduce a blasfemie intrafamilială, dacă pricepeţi ce vreau să spun.
Unde credeţi că a plecat această colegă? La Priştina, în Kosovo, domnule ministru. Aflu că acolo câştigă 6.000 de euro pe lună şi că pune bazele unui serviciu chirurgical. Mă bucur pentru ea şi mă bucur şi pentru specialitatea mea. Măcar în Kosovo să-i fie acordată importanţa pe care o merită.
Aşa că, am rămas doar trei plus unu, deşi ar trebui să fim şase plus (minimum) trei. Apoi, şi cel de-al treilea rezident şi-a încheiat cei şase ani de pregătire, fără să aibă posibilitatea de a se angaja undeva. Asta în contextul în care componenta toracică a accidentelor ridică nepermis de mult rata de mortalitate a politraumatismelor (întrebaţi-l pe dl. doctor Raed Arafat, dacă aveţi nelămuriri în acest sens).
Între timp, însă, şefii dumneavoastră (din guvern - n.n.) ajunseseră la concluzia că şi în România este criză economică, motiv pentru care s-au hotărât să îngheţe schemele de personal, inclusiv în Sănătate. În consecinţă, şi cel de-al treilea tânăr coleg a plecat în Marea Britanie, unde nu e într-atât de multă criză încât să nu fie angajat un chirurg toracic. La Bristol! Nu ştiu cât câştigă, dar am aflat că, după numai două săptămâni de lucru, a reuşit să-şi închirieze un apartament cu trei camere în centrul oraşului. Şi asta în condiţiile în care este singurul membru care lucrează, întreţinând trei persoane.
Ca o paranteză, cel mai tânăr dintre medicii primari din serviciul nostru şi-a permis abia acum, după opt ani de serviciu, să-şi închirieze un apartament de două camere în Bucureşti, deşi lucrează atât el, cât şi soţia lui.
În ţările Africii Negre (lumea a III-a, voyons…) un medic specialist este plătit cu cel puţin 50 la sută mai mult decât omologul lui român. Să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi pentru că am primit oferte de acolo, numai că sunt prea bătrân ca s-o iau de la început, tocmai în Africa.
Dar nu despre bani este vorba, cine mă cunoaşte nemijlocit ştie că aşa stau lucrurile. Păsul meu este altul. Ce fac eu acum, împreună cu ceilalţi doi colegi ai mei plus un nou rezident, în contextul în care ar trebui să funcţionăm cu o echipă de şase specialişti plus minimum trei rezidenţi?
Spovedania înfricoşătoare a unei dileme
Vreţi să vă spun unde o să capotăm, domnule ministru? Azi sunt într-o dispoziţie infectă şi nu mă interesează consecinţele unei scrisori deschise, aşa că o să vă spun care sunt punctele slabe ale serviciului meu (secţiei - n.n), de altfel, punctele slabe ale întregului sistem pe care, cu onor, îl manageriaţi.
Aşadar, suntem doar trei medici plus un rezident. Când şi când (s-a întâmplat chiar în ultimele două săptămâni), câte unul dintre noi are dreptul la concediul de odihnă legal. Atunci, rămânem în serviciu doar doi specialişti plus un rezident. Chirurgia toracică este o specialitate care, conform normelor internaţionale de bună practică, necesită, la anumite intervenţii chirurgicale, echipe alcătuite din minimum trei medici.
Prin urmare, sunt pus în faţa următoarelor situaţii: fie aleg să fac o echipă operatorie dintr-un număr mai scăzut de medici decât sunt necesari pentru buna desfăşurare a operaţiei, astfel încât să mai am un om care să urmărească pacienţii de pe secţie şi/sau care să primească urgenţele, fie intru cu echipa completă, conform cărţilor, numai că atunci nu mai rămâne nici un om care să urmărească pacienţii de pe secţie sau care să primească urgenţele. Am chibzuit în fel şi chip, dar n-am găsit soluţia optimă.
Prin urmare, vă întreb: cum să procedez domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii sau să-mi asum întârzierea în ceea ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?
Doar o chestiune de timp…?
Oh, staţi liniştit, până acum n-am făcut-o de oaie, dar îmi permit să vă întreb: cât timp credeţi că vom reuşi să funcţionăm în acest regim de lucru suboptimal? Ştiţi să fi făcut cineva calcule apropo de răgazul până când devine inevitabilă o greşeală ireversibilă, în condiţii de personal insuficient? Dacă da, trimiteţi-mi şi mie referinţele bibliografice, ca să pot să-mi informez corect pacienţii asupra riscurilor.
Sau credeţi că ar fi mai bine să nu le mai permitem colaboratorilor să-şi ia concediul legal de odihnă? Poate că ar fi mai bine să le sugerăm să lucreze conform normelor unui stahanovism medical? Să le promitem ceva medalii, domnule ministru, că de prime şi de plata orelor suplimentare n-a fost vorba nici măcar când nu era criză, darămite acum?
Selecţie realizată de Marius Mototolea
