În Irak, mai sigur decât… acasă * Fără barbă, tatuaje şi… blugi!
Îi vom spune Dan. Nu-mi poate oferi date despre el, fără să-şi rişte slujba. Este un gălăţean de vreo 40 de ani, robust, cu muşchi zdraveni, însă jovial, nu fioros. Care a ales să-şi pună pielea la bătaie într-o ţară „fierbinte”: Irak. Când, în 2004, angajaţii firmelor de pază private luau locul militarilor, el a fost printre primii acolo, în „Security”, cum îi place să spună. Nu-mi poate da numele firmei americane pentru care lucrează acum, însă sigur nu este Blackwater… Vă spun de la început: nu a ucis terorişti, nu i-a explodat vreo mină în faţă, dar a rezistat izolării în tabără, tensiunii, temperaturilor extraordinar de ridicate şi tentaţiilor care te fac să te joci cu focul. A fost un martor al altei spiritualităţi, al unei alte lumi… „Bodyguard”, „mercenar” - sunt denumiri care desemnează o slujbă riscantă pentru cei vreo 15.000 de astfel de angajaţi din Irak, plătită nu excelent, dar mult mai bine decât o slujbă în ţară… „Sincer, uneori mi se pare că eşti mai în siguranţă acolo”, îmi declară, neaşteptat, Dan.
„Şi în timpul serviciului, şi după, e o anumită conduită, ai un nivel ridicat de securitate, pe când aici, pe stradă, ţi se poate întâmpla oricând ceva. Lucrezi la o firmă de pază şi protecţie în România, te cheamă că se încaieră cineva - trebuie să te duci, să-i desparţi. Şi sparge unul o sticlă şi ţi-a luat gâtul! Pentru ce?!” Acolo, „protecţia muncii” te ţine cu degetul pe trăgaci: „În Irak eşti pregătit pentru aşa ceva, aici nu eşti!” În 2004, când a sosit acolo, i s-a cerut să nu poarte blugi sau tricouri cu inscripţii în engleză - să nu pară american! Era mai… sigur! „După ce au apărut probleme pe la alte firme, compania noastră a impus printre standarde respect pentru cei cu care interacţionam: nu aveam voie să purtăm barbă, ci doar cioc şi nu mare. Dacă aveai tatuaje pe mâini, trebuia să porţi numai bluză cu mânecă lungă! Trebuia să arăţi decent, să nu pari killer, mercenar, oamenii cu tatuaje fiind văzuţi ca nişte duri. Iar partea irakiană ne-a impus o anumită uniformă, ca să ne deosebim de armatele lor. Cu toţii aveam uniforme kaki deschis.”
Un provizorat… permanent!
„Niciodată nu m-am gândit c-am să stau câţiva ani! Mi-am zis: stau un an, maxim doi, apoi vin acasă. Dar când am văzut că mi-e bine… Îmi place să râd, să glumesc, iar asta m-a ajutat foarte mult.”
Întâi a lucrat la Şantierul Naval, abia terminase şcoala de lăcătuş mecanic. „După un an şi ceva în Şantierul Naval, am lucrat numai în Security, în privat. Am fost printre primii care au lucrat ca detectiv particular. O perioadă chiar ne iubeau poliţiştii, până am făcut ceva care nu le-a convenit şi a cam trebuit să ne ascundem. Când îi fotografiezi că încarcă maşina poliţiei cu saci de pui, nu prea le convine… În uniforme, în maşină cu însemne! Şi, neavând tehnologia de acum, a trebuit să ne ducem mai aproape ca să putem să-i fotografiem. Ne ocupam şi atunci cu ceea ce se face acum în firmele de pază, în Security: ne angaja o anumită companie - pe atunci majoritatea erau de stat - să le prezentăm cam ce sistem de pază ar fi bun şi mai ales pe unde se fură, cine fură. Pe urmă am intrat în serviciu de pază şi protecţie privat. Am lucrat în Brăila, pe Litoral, la munte, în Galaţi... Prin ´95-´96, având ceva experienţă, au început să se deschidă firme de pază şi m-am angajat.” Se făceau angajări şi la Corpul Gardienilor Publici, „dar când am intrat în curte şi am văzut ce mici şi pricăjiţi erau acolo… Când au ieşit şi ne-au văzut pe noi, cinci-şase inşi, mai mari, ne-au spus: A, voi urmaţi! Am întrebat: Ce bani se dau? Câştigau jumătate din ceea ce câştigam noi - nu ne interesa! Mergeam la interviu şi prima întrebare era: Ce salariu este?”
(Va urma)
