Jumătate de secol a fost hotel de lux, apoi, în perioada comunistă, naţionalizat, devine sediu al Consiliului Popular - administraţia PCR a oraşului, iar din 1990 este Primărie. Clădirea frumos decorată, în stil neoclasic şi baroc (plus parcul din vecinătatea clădirii; în total, 3.262 de metri pătraţi), revendicată îndelung şi câştigată în instanţă (mai puţin… hruba, ignorată prin tradiţie, care a dus la prăbuşirea străzii Logofăt Tăut) a rămas sediu, cu chirie pipărată, până când aleşii noştri se vor hotărî fie să dea bani pentru un costisitor sediu nou, fie să plătească în continuare o roabă de bani chirie; în consolidare nu poate investi.
Dina dorea să mute Primăria - câţiva metri
Bine că, deocamdată, clădirea „se ţine”. Chiar dacă mai trebuie renovată, ea este elastică şi solidă. Atât de solidă, încât ar fi putut fi chiar transmutată - aflăm de la Constantin Comăniţă, fost director în Primărie, unde a lucrat 25 de ani, care ne-a vorbit despre soliditatea clădirii din cărămidă, cu palierele elastice, din lemn. Şi ne-a spus că fostul prim-secretar Carol Dina, ultimul şef al administraţiei PCR a judeţului (senator PRM, după Revoluţie), a făcut demersuri la Bucureşti ca să pună pe roate… mutarea clădirii mai departe de strada Domnească. Trotuarul prea mic şi strada îngustă răpesc din monumentalitatea clădirii.
Mică prăbuşire la cutremur
Constantin Comăniţă a fost în Primărie şi la cutremurul din ´86, care nu a afectat, ne spune, structura de rezistenţă a construcţiei. Întâmplarea a făcut să fiu şi eu chiar în apropiere, traversând strada Domnească, în momentul în care cutremurul a început să joace. Pe lângă faptul că mi-a căzut în braţe… o „pietoană” de pe trotuar, s-a prăbuşit calcanul Primăriei peste un automobil parcat dedesubt - o maşină de un roşu strălucitor, rar în acea epocă a culorilor terne… A urmat refacerea peretelui şi îmbrăcarea lui în tablă, ca noutate proletară.
Directorul Comăniţă, acum pensionar, ne-a confirmat şi că într-o vreme se înmulţiseră porumbeii în podul instituţiei, dar aceştia au fost ucişi apoi, deşi erau păsări de rasă, înmulţite însă în libertate.
„Hotel Galaţi”, apoi şcoală israelită
„Hotelul era foarte impunător”, îşi aminteşte dl Costa Bogdanos, de pe str. Logofăt Tăut nr. 21, despărţit de Primărie doar de o clădire şubredă, revendicată de Colegiul de Avocaţi, din care boschetarii au tot furat! Sigur că îşi aminteşte de vremea când Primăria era hotel iar dumnealui, şcolar: după război, comuniştii i-au spus o vreme „Hotel Galaţi”. Apoi, după ce-au naţionalizat Liceul Israelit, actualul Colegiu „Cuza”, au organizat o vreme şcoala pentru copiii comunităţii în fostul hotel, îşi aminteşte vecinul. Dimitris Macri, proprietarul hotelului, „un grec bogat, era prieten cu tata - şi el negustor cu restaurant, brutărie şi case în Vadul Ungurului. Tata comanda citrice în Grecia şi plătea în lei româneşti! Comuniştii ordinari au nenorocit ţara asta!” Casa a rămas comandantului armatei sovietice de ocupaţie, cu toată mobila… „Cincizeci de ani n-am trecut pe stradă - îmi făcea rău să-mi văd casa copilăriei!” Cu greu, au recâştigat acoperişul.
100 de ani de istorie
Pe lista monumentelor istorice gălăţene oficiale, „Grand Hotel” a făcut parte dintr-o serie de nu mai puţin de 18 clădiri cu această denumire ridicate după Primul Război Mondial - aflăm de pe site-ul Direcţiei de Cultură. Şi profesorul Valentin Bodea i-a scris istoria, în cartea sa „Monumentele istorice şi de arhitectură”(…), vol. 2, Editura Pax Aura Mundi Galaţi, 2009: hotelul a fost ridicat de marele proprietar Elie (Ilie) Climi (Climis); 8 iulie 1910: Climis a solicitat Primăriei autorizaţia pentru împrejmuirea terenului de pe Domnească 55; 28 februarie 1911: face o cerere către Primărie pentru ridicarea unui hotel cu trei etaje şi subsol la faţă, primind autorizaţia de construcţie la 1 martie. Proiect al arhitectului italian Loiso (sau Loizo), hotelul de pe Domnească 55 (astăzi, nr. 38), va fi gata un an mai târziu: „o clădire în stil compozit, cu elemente de decoraţie neoclasice şi baroce”, cu două „bowindow-uri” (corpuri cu ferestre care înaintează în stradă), cu decoraţiuni bogate în piatră, cu două „balcoane de onoare”. În anuarul municipiului Galaţi din 1927, apare, printre localurile de mare clasă, şi restaurantul „Grand“ - desigur, la parter.
Deceniul proceselor
În 2002, Pierre Macri, care a moştenit clădirea de la Dimitris Macri, despre a cărui familie vom scrie însă într-un alt articol, a cerut retrocedarea imobilului, a primit un răspuns abia după doi ani, s-a judecat şase ani cu Primăria şi a câştigat. „Acest sediu este luat ilegal”, declarase atunci fostul primar, dar o declaraţie nu ţine de cald. Nici de chirie… pe care proprietarul o dorea „la preţul pieţei”, 40.000 euro, dar a rămas pentru trei ani, după lege, plafonată la 10.000 euro. Între timp, Pierre Macri a divorţat şi a plecat la rude în Italia, lăsându-şi drepturile unui nepot.
