Interviu cu psihologul şcolar Doina Huţanu „Nu contează numărul de ore, ci ceea ce putem să facem în răstimpul pe care îl petrecem cu copilul”
Prin acest articol încercăm să venim în sprijinul părinţilor, dându-le răspunsuri la unele întrebări care, cu siguranţă, le-au creat momente de nelinişte. Niciodată, ca părinţi, nu ştim dacă facem tot ce trebuie pentru copiii noştri, astfel încât, mai târziu, nici ei să nu aibă de suferit, dar nici noi să nu avem ce să ne reproşăm.
- La ce trebuie să fie atenţi părinţii, încă din primele luni de viaţă ale copilului?
- Bebeluşii au un anume ritm de dezvoltare, sunt anumite etape şi, pe fiecare etapă, ei au anumite achiziţii care trebuie urmărite. E drept, nu toţi copiii se dezvoltă la fel, ritmul poate să fie diferit, dar nicio etapă de dezvoltare nu poate să fie depăşită dacă nu a fost parcursă. Iar părinţii trebuie să fie atenţi la acest lucru. De exemplu, sunt bebeluşi care refuză să stea în şezut, pentru că nu le place - aceia vor fi preşcolarii foarte activi, care nu stau într-un loc decât atunci când dorm. Şi sunt copii care se joacă ore în şir, în pătuţ, cu aceeaşi jucărie. În primul an de viaţă al copilului, părinţii trebuie să aibă o bună comunicare cu medicul, trebuie făcute controale medicale, lunar, pentru monitorizarea copilului. Dacă micuţul nu stă în şezut, doctorul întreabă de ce: ori mama nu-l pune şi se mulţumeşte să-i dea nişte jucării, ori din alte motive - sunt copii supraponderali, care nu-şi pot ţine echilibrul. Persoanele vârstnice aveau un bun obicei, de a pune copiii mici între perne, învăţându-i, astfel, o anumită postură. Dacă micuţul nu face nimic, acest lucru trebuie să le dea de gândit părinţilor.
- De când ne putem da seama dacă micuţul vede şi aude bine?
- Legat de analizatori - dacă vede, dacă aude - trebuie să ştiţi că, până la două săptămâni, bebeluşii nu văd foarte bine la distanţe mari, ci doar până la 50-60 de centimetri. Apoi, pe zi ce trece, distanţa aceasta se măreşte. Copilul care vede bine şi care este atras de tot ce-l înconjoară, are acea privire rotativă, se uită la tot ce mişcă. Lipsa de interes a copilului când mişcăm un lucru colorat prin faţa lui sau când schimbăm luminozitatea camerei trebuie să ne dea de gândit. Auzul poate da unele aparenţe care te înşală - unii copii rămân încărcaţi de secreţii după naştere şi se curăţă mai târziu, chiar şi până la patru-cinci luni pot avea canalele înfundate de secreţii. De exemplu, dacă bebeluşul face, repetat, temperatură mare şi nu ştii de unde, trebuie neapărat dus la medic. Sau dacă are un miros specific după urechiuşă sau la nas - încă mai are secreţii. E posibil ca aceşti copii să nu reacţioneze foarte repede la stimulii auditivi din această cauză, pentru că au urechile înfundate, dar după ce se curăţă secreţiile, copilul poate să aibă auz fin, foarte bun.
- Contează tonul cu care părintele îi vorbeşte? Vocea ridicată îl afectează pe copil?
- Vocea ridicată are un mesaj mai mult de încărcătură emoţională şi îi va transmite o anumită tensiune. Numai dacă îl expunem la sunete foarte puternice, acelea îi pot afecta auzul, dar e puţin probabil că părinţii şi-ar expune copilul la sunete care îi afectează dureros. Dar, în mod curent, această tensiune din tonul vocii este percepută negativ de copil, care îşi va însuşi acest mod de a comunica. Va fi un copil inhibat, pentru că el, mic fiind, nu ştie cum să reacţioneze în faţa unui lucru care nu-i este explicat şi acumulează tensiune. Iar când va fi mare va continua să reacţioneze aşa, pentru că este un comportament care i-a fost întărit de mic.
- Când trebuie să se îngrijoreze părinţii dacă cel mic încă nu a început să vorbească? La ce vârstă?
- Nu putem da un interval de vârstă. Dar urmărind intervalele de dezvoltare, până la un an copilul trebuie să înceapă să gângurească - semn că încep să i se dezvolte toate formaţiunile anatomice care îl vor ajuta după aceea să vorbească. Este foarte importantă alimentaţia: sunt copii care vorbesc mai târziu din cauză că, la ora actuală, alimentaţia este din ce în ce mai mult bazată pe semipreparate, iar copiii nu primesc, până la o vârstă destul de mare, hrană solidă. Dacă până la un an, copiii nu mestecă, nu au muşchii limbii foarte bine dezvoltaţi, nu ştiu să înghită. Înghiţitul e foarte important - sunt copii care nu-l pot spune pe „C” pentru că nu ştiu să înghită şi să mestece alimente puţin mai dure - pâine sau bucăţele de fruct, nu este indicat piureul mixat, până la un an şi jumătate. Plus că trebuie învăţaţi să bea singuri cu cana, cu linguriţa, nu neapărat să li se dea cu biberonul tot timpul.
- Cum îi afectează pe copii lipsa de comunicare?
- Aceasta este cea mai mare problemă la copiii de astăzi. Copilul stă foarte mult în faţa televizorului sau a calculatorului, părinţii sunt relaxaţi pentru că cei mici nu creează probleme, dar astfel aceştia nu comunică şi nu au vocabularul dezvoltat. Din cauza aceasta, mulţi dintre copiii de grupa mică nu au însuşirea limbajului corespunzător pentru vârsta de trei ani. Este o problemă socială, pentru că sunt puţini părinţi care-şi mai permit să stea cu copilul, se apelează la bone sau la persoane din familia lărgită, un bunic sau o bunică. Cei mici aud la televizor şi memorează unele lucruri, dar nu pentru că a fost construcţia lor cerebrală, ci învaţă doar prin imitaţie. Şi aici e marea pierdere: pentru dezvoltarea copilului trebuie să-i oferi cuvântul şi el să încerce să-l folosească, să gândească, iar acest lucru se face prin comunicare.
- Care ar primul sfat vital pe care l-aţi da oricărui părinte?
- Din toate discuţiile pe care le am cu părinţii, cea mai mare problemă e timpul. Nu este atât de important numărul de ore, ci ceea ce putem să facem în răstimpul pe care îl petrecem cu copilul. O jumătate de oră, un sfert de oră, dacă reuşeşti să faci un joc, sau să-i spui ceva copilului, astfel încât el să se bucure şi să aibă o amintire legată de tine pentru ziua respectivă, i-ai dat energia de care avea nevoie. Copiii au mare nevoie de amintiri şi e important ce amintiri le lăsăm. Ei se bucură în fiecare zi de ceea ce au văzut, de ceea ce au auzit, de ceea ce au simţit. Şi, dacă noi nu suntem prezenţi în amintirile lor din ziua respectivă, ei le suplinesc cum pot şi ajungi un fel de părinte surogat. Adevăratul părinte devine un obiect sau o jucărie cu care copilul interacţionează zi de zi.
