* Sunt zgribuliţi, înfometaţi, cu disperarea în priviri * Ei sunt oamenii uitaţi de semeni şi uitaţi de Dumnezeu
Pe unii îi vedeţi pe în autobuz şi le evitaţi privirea, unora le sunteţi vecin de scară. Unii sunt vorbăreţi şi îţi îndrugă pe nerăsuflate povestea lor (adevărată sau inventată), alţii au privirea întunecată şi nu scot o vorbă. Unii sunt oameni ai străzii. Alţii sunt uitaţi de rude sau de Dumnezeu în vreun apartament care le este tot avutul. Oameni fără căpătâi, spunem în grabă şi trecem mai departe. Oameni cu sărbători amare. Cine să stea să le asculte poveştile, într-un sistem care nici nu-i ajută, nici nu-i pune la muncă? Cine să le asculte poveştile?
˝Fac de toate. În afară de dantură˝
A lucrat ani buni la o fabrică de mobilă de bucătărie, dar, după ce s-a închis, nu a mai a mai avut de muncă. „Ştiu meserie, am lucrat ca instalator, dar fac de toate, în afară de dantură”, îşi ia singur în derâdere soarta Andrei Marian Gicu. Ce-a făcut de Sf. Andrei, chiar de ziua numelui? „Am stat pe o bancă, pe la Faleză, apoi am fost pe la Casa de Cultură, ca tot omul”, ne zâmbeşte bărbatul, bucuros să primească punguţa cu de-ale gurii, împărtiţă în Piaţa din Ţiglina II de Fundaţia de Sprijin a Vârstnicilor.
A fost marinar
Paul Lăcătuş are 46 de ani. A fost marinar, dar acum aproape că nu mai are familie, de fraţi nu mai ştie nimic, părinţii au murit, surorile sunt plecate una în Italia, alta în Suedia. Cică ele l-ar mai ajuta să îşi plătească întreţinerea, la apartamentul proprietate personală. „Doamnă, vreau să lucrez orice, muncă fizică, necalificată, că nu mai am nimic de aproape opt luni. Mă ajutaţi?” Ce-o să facă de sărbători? O să stea în casă, „noroc că am televizor”.
O viaţă pe ciubuc
Şi ce dacă e Moş Nicolae? Nicolae Trifan poartă două geci de piele, una peste alta, ca să-i vină de hac vântului care pişcă. E divorţat. I-a cedat soţiei partea sa din apartament, ca să nu fie nevoit să plătească pensie pentru fetiţă. Oricum nu ar fi avut din ce-o plăti. „Acum stau pe la prieteni, mănânc pe la ei. Mai fac ciubucuri, mă sună cineva să dă îmi dea ceva de lucru. Ştiu să pun faianţă, am lucrat în construcţii. Vreau să plec în străinătate, că am muncit în afară 12 ani”, spune bărbatul, fără pic de resemnare şi fără pic de ranchiună în glas pentru tot ce i-a oferi viaţa până acum. Măcar el are doar 41 de ani, mai are şanse să-şi schimbe viaţa.
Trenul vieții l-a dus la Galați
Cu cei 29 de ani ai săi, despre Vasile Gruia se poate spune că are toată viaţa înainte. Nu e întru totul neadevărat. Asta dacă viaţa înseamnă să stai ziua-ntreagă pe stradă, cu piciorul beteag pe jumătate descoperit, să mergi o staţie cu autobuzul ca să te-ncălzeşti sau să îţi faci veacul prin depoul de tramvaie. „Am avut un accident, m-a împins cineva din tren la Bucureşti, aşa am piciorul tăiat. Am luat primul tren care s-a nimerit şi aşa am ajuns la Galaţi”, povesteşte tânărul care mai spune că este din Ilfov, că nu are buletin şi că, totuşi, noaptea, ar sta la nişte rude din Galaţi. Tot asta o face în noaptea de Revelion şi în prima zi a anului, chiar de ziua numelui. Cine să-l contrazică dacă nu o fi aşa? Oricum, în tren nu vrea să mai urce, să îl ducă înapoi. A urcat definitiv în trenul vieţii lui, când l-a adus în oraşul de la Dunăre.
