Un sfert de veac am avut alte probleme şi din ce în ce mai puţină ţinere de minte, încredere, compasiune, mândrie, furie, sau ce-o mai fi rămas după o revoluţie niciodată elucidată, de parcă s-ar fi petrecut prin Preistorie, nu în 1989. Luni, 15 decembrie 2010, Ştefan Grigoraş, preşedintele Asociaţiei urmaşilor eroilor şi a răniţilor Revoluţiei de la Galaţi, mergea la Prefectură, la aniversarea Revoluţiei. Dumnealui şi doi foşti răniţi în ´89: trei inşi. Dar domnii şefi erau plecaţi care-încotro - desigur, cu treabă - şi a fost primiţi de secretare. Nici prefect, nici preşedinte CJ, nici primar… „Ei, se fac şi întâlniri din astea, pentru ochii lumii…”, i s-a spus. Şi i s-a mai spus că „s-ar putea” ca urmaşii eroilor să primească, dac-or mai fi în stare să se ţină pe picioare până la locul decernării, niscai medalii. Aurite! Aurul recunoştinţei, deh…
„Dezastrul” e ţinut mai departe de centru…
"Ba pe mine mă doare inima de lucrările de la cimitir! Astea de centru se fac, pentru că în centru se vede, dar copiii noştri sunt în cealaltă parte…” La Cimitirul „Eternitatea”, îmi zice, „e dezastru: plăcile de la morminte sunt căzute, felinare, unde se pun lumânările, şi ele-s căzute… Sunt dărâmate aproape toate. Mormintele le-au tot cârpit în fiecare an, s-au pus plăci care nu mai sunt la aceeaşi dimensiune...”, povesteşte Ştefan Grigoraş.
Relaţia cu autorităţile? Ca de obicei. Predică în pustiu. „Am făcut referate şi anul acesta, în primăvară… Să ştii că Marius Stan n-a fost curios niciodată să vorbească cu oamenii din asociaţie, despre situaţia lor, despre problemele pe care le au. Că am încercat de câteva ori să-i vorbesc, dar nu face audienţe. Ei, autorităţile, vin doar la depunerile de coroane, se înclină două secunde şi, până anul viitor, uită. Dar nici luptătorii revoluţiei nu se mai arată impresionaţi. De când li s-au retras indemnizaţiile de stat nu mai vin nici la depunerea de coroane pe mormintele eroilor martiri ai revoluţiei", observă cu amărăciune preşedintele Grigoraş.
Suferinzi, cu drepturi mici şi tot mai uitaţi
Din asociaţie fac parte 28 de urmaşi ai eroilor ucişi în zilele revoluţiei şi răniţi ai acelor zile, tot mai uitaţi de o societate grăbită, nepăsătoare. Cei născuţi în preajma Revoluţiei, nici nu au ce compara, nu ştiu despre ce se tot vorbeşte…
În curând, şi urmaşii vor dispărea fizic, unul câte unul, însă guvernanţii au început de mult să facă economie pe pielea Recunoştinţei. Încă din vremea primului Guvern Boc, ajutorul primit de urmaşii martirilor din partea statului s-au subţiat, spune bătrânul, care nu numai că şi-a pierdut fiul, chemat, nu-i aşa, de Patrie, soldat în termen, dar a fost şi dumnealui activ, la rândul său, în timpul evenimentelor din judeţ. În momente în care se cerea şi curaj, dar şi luciditate.
„Ce ne-a durut mai tare a fost că de vreo trei ani, de pe vremea lui Boc, ni s-au tăiat medicamentele gratuite. Şi cu toţii doar suntem oameni tot mai bătrâni, mai bolnavi”, spune Ştefan Grigoraş.
„A fost sau n-a fost?”
E supravieţuitorul familiei sale, căci şi soţia sa a părăsit lumea nerecunoştinţei, măcinată de boli şi inimă rea, după dispariţia fiului trimis să apere Televiziunea … Îl întreb de-a dreptul: a fost sau n-a fost revoluţie? „În primele zile, eu spun că a fost revoluţie… Eu zic că a fost, dar apoi a fost dirijată: începând cu 23, a fost dirijată, ca să pară cât mai a revoluţie, cât mai multe victime. Şi nu ştim nici azi dacă a fost sau n-a fost revoluţie, nu ştim cine-a tras. Cunoaştem sigur doar victimele şi urmaşii lor, care suferă an după an, care nu mai au de mult sărbători şi bucurii…”, povesteşte Ştefan Grigoraş.
Chiar băiatul său, eroul Marian Grigoraş, militar în termen, dus la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti de camarazii săi care i-au povestit apoi tatălui că tânărul fusese rănit de un glonţ, a fost trimis acasă fără viaţă, dar cu o împunsătură la gât. A fost înjunghiat, după cum se spune că s-ar mai fi întâmplat prin spitalele de front ale revoluţiei? Sau ce operaţie să fi fost? Tatălui i s-a spus doar că băiatul a primit câţiva litri de sânge belgian, nu a putut vorbi cu vreun medic. Cine ştie ce-a fost, ce n-a fost, căci autorităţile n-au limpezit niciodată bănuielile, nu le-au spulberat.
De-a lungul timpului, am mai scris despre astfel de drame rămase sub misterul cel mai adânc, au scris şi alţii... Cu cât trece vremea, se pierde şi şansa, se pierde şi rostul întrebărilor legate de culisele reale ale Revoluţiei, cea cu R mare sau cu r mic… Rămân socotelele meschine: câte indemnizaţii, câte coroane şi câte medalii la câţi părinţi supravieţuitori de eroi rămaşi? „Cât ne mai costă?”, adică…
Ne-au făcut posibilă o lume mai bună…
Cei mai mulţi erau tineri de 20 sau 21 de ani. Majoritatea erau chemaţi să îmbrace haina militară a stagiului obligatoriu, care „te făcea bărbat”. Au apărat puncte fierbinţi, cei mai mulţi, chiar în Capitală. Nu au dezertat, nu au fugit, glonţul ticălos nu i-a lovit din spate, ci din faţă. Nu au tras ca să ucidă, ci ca să apere Ceva în care credeau… Cu siguranţă visau la viitorul lor şi, odată cu noi (cei prinşi în nebunia şi speranţa Revoluţiei, eveniment pe care îl apuci doar o dată în viaţă), şi-au făcut planuri pe termen scurt şi lung, foarte lung, poate... Dar n-au mai apucat lumea pe care sacrificiul lor a făcut-o posibilă. Ei sunt ai noştri, noi suntem ai lor.
Florin Daniel Băsescu, gălăţean (21 ani),soldat în termen la Hunedoara, unde a fost ucis. Florin Bejenaru, gălăţean (20 ani), soldat în termen la Bucureşti, căzut la TVR. Dumitru Budescu, născut la Oancea (44 ani), muncitor, călcat de un TAB la Movileni. Marian Aurel Chiosa, gălăţean (20 ani), soldat în termen la Constanţa, căzut la Topraisar. Marian Ciobanu din Cerţeşti (20 ani), soldat în termen la Turda, unde a căzut la datorie Florentin Colibă, gălăţean (31 ani), muncitor în Bucureşti, unde a şi căzut, la C.C. Costel Crap, gălăţean (20 ani), soldat în termen, căzut la TVR. Leonete Crihană, gălăţean (21 ani), muncitor la Bucureşti, căzut la Televiziune. Tudor-Toma Dobre, gălăţean (24 ani), student anul V, Facultatea de Electronică Bucureşti, ucis în Complexul Studenţesc Belvedere. Neculai Florea, născut la Tg. Bujor (26 ani) locotenent la o unitate militară din Galaţi, unde a şi căzut. Marian Grigoraş, gălăţean (21 ani), soldat în termen la Bucureşti, căzut în zona MapN. Paul Ionaşcu, gălăţean (21 ani), muncitor betonist, căzut la Sala Palatului. Nelu Mitu născut la Bălăbăneşti (33 ani), maistru la Turbomecanica Bucureşti, căzut în Piaţa Universităţii. Felician Costel Niţă, gălăţean (21 ani), muncitor, mort în zona Poştei Centrale din Galaţi. Neculai Penciu, gălăţean (20 ani), soldat în termen la Timişoara, unde a fost ucis. Silvică Toboş, gălăţean (20 ani), soldat în termen la Bucureşti, căzut la apărarea MapN.
Dumnezeu să-i odihnească şi urmaşii-urmaşilor să le citească numele!
