Acum două săptămâni făceam public apelul Platformei Unioniste „Acţiunea 2012”, filiala Galaţi, care intenţiona, cu ajutorul românilor, să colecteze cărţi pentru biblioteca unei parohii româneşti din satul Ucrainca, Republica Moldova. Iniţiatorii campaniei au primit peste 1.500 de exemplare de la donatori particulari, iar cărţile religioase şi-au găsit deja locul în biblioteca bisericii situată la doar câţiva kilometri de graniţa cu Ucraina. Am mers alături de reprezentanţii „Acţiunii 2012” până la Ucrainca, unde ne aştepta preotul paroh, Serghei Ceban.
Literatura română, interzisă cu ostilitate
Distanţa între Galaţi şi Ucrainca este de peste 230 de kilometri. Experienţele şi lecţiile pe care le-am trăit, însă, depăşesc detaşat kilometrajul. Era puţin trecut de ora 6,00, când am ajuns în vama Giurgiuleşti, de unde am fost trimişi înapoi la Galaţi, vameşii motivând că este interzisă intrarea în Republica Moldova cu cărţi, fără o aprobare de la Ministerul Finanţelor. Bineînţeles, reprezentanţii „Acţiunii 2012” aveau o foaie de donaţie, cu ajutorul căreia au dus anterior zeci de mii de exemplare în şcolile din Basarabia, dar de această dată a fost respinsă. După ce am stat mai bine de două ore în vama Giurgiuleşi, hotărâsem să ne îndreptăm spre Oancea, sperând că vameşilor de la vama Cahul le pasă mai mult de bagajul cultural din stânga Prutului. Din fericire, pe aici am reuşit să trecem hotarul fără nicio problemă, întrebându-ne, totuşi, de ce nu au fost lăsate cărţile să treacă Prutul, pe la vama Giurgiuleşti.
Întâmpinat de tricolor, chiar la intrarea în localitate
După ce am traversat câteva raioane din Basarabia, dar şi o bună parte din regiunea autonomă Găgăuzia, în „capitala” căreia ne-am convins că mai există un strop uitat de românism, am ajuns la intrarea din comuna Ucrainca, raionul Căuşeni. Dincolo de şanţurile şi craterele imense de pe traseul care avea să ne ducă la destinaţie, se ascundeau culorile tricolorului românesc. Deşi populaţia Ucraincii este pestriţă, având în vedere proximitatea cu Ucraina, stâlpii şi staţiile de autobuz de la intrarea în localitate „poartă” cele trei culori ale drapelului românilor. Totodată, din câte am înţeles de la preotul Ceban, localitatea are o înfrăţire cu comuna Horia, din judeţul Tulcea.
Oamenii din sat se uitau la noi curioşi, întrebându-se cum am ajuns în acest „capăt de lume”. Pesemne că nici măcar oficialii de la Chişinău nu calcă des pe aici. Localnicii ne-au primit cu căldură şi prietenie, ni s-au plâns frăţeşte din cauza salariilor mizere şi a lipsei locurilor de muncă. Nu-i mai interesează situaţia politică de la Chişinău, pentru că niciun regim nu a adus mari schimbări în localitatea lor.
Biserica ce ţine aprinsă flacăra românismului
La biserică ne aştepta preotul paroh Serghei Ceban, de la care avea să aflăm că studiază didactica la Galaţi. După ce ne-a organizat o mică excursie până la gimnaziul din comună, unde au fost lăsate câteva sute de cărţi, preotul ne-a primit în modesta bibliotecă a parohiei. Pe rafturi erau aranjate cu grijă câteva volume. Bineînţeles, după plecarea noastră, etajerele aveau să se umple cu literatură religioasă. „Ne-am dorit foarte mult să avem cărţi religioase în grafie latină, ca să nu mai primeze volumele în grafie chirilică. Parohiile româneşti din Basarabia se confruntă cu această probleme şi au nevoie de literatură religioasă în grafie latină. În general, noi mai suntem ajutaţi de fraţii de peste Prut, în rest, nu avem susţinere de nicăieri”, a precizat parohul.
Biserica are hramul „Naşterea Maicii Domnului” şi a fost construită între anii 1918-1926, respectiv, în perioada României Mari. În interiorul acesteia sălăşluieşte dragostea de neam şi ţară, pe care preotul Ceban încearcă cu smerenie să o menţină vie. „Eu sunt prescurar, paraclisier, aprind şi candelele, încerc să le fac pe toate. Sunt câţiva copii care mă ajută, însă au o vârstă prea fragedă pentru a putea face toate aceste lucruri”, a menţionat parohul. Pentru că am ajuns cu o oră înainte de vecernie, ne-am alăturat, la apusul soarelui, enoriaşilor din biserică. Erau prezenţi şi câţiva copii, care ajutau preotul să ducă la bun sfârşit rânduiala din timpul slujbei. Printre aceştia se număra şi Saşa, un băieţel de nouă ani. L-am întrebat dacă ştie ce este România, dar a ridicat din umeri. Şi mai nedumerit a fost când l-am întrebat ce este Republica Moldova. A precizat, în schimb, că „ţara” lui este Ucrainca. L-am întrebat pe Saşa în ce limbă vorbim, răspunsul lui fiind „în moldoveneşte”. I-am explicat, evident, că vorbim în limba română şi sunt sigură că m-a înţeles. Saşa a mers la prietenii lui şi le-a spus, la rândul lui, că limba lor este româna. Poate „vestea” a mers mai departe la copiii cărora li se fură frumosul copilăriei, începând cu limba maternă, sau poate a rămas înţepenită acolo, în faţa bisericii. Cert este că un astfel de Saşa întâlneşti în toate localităţile din stânga Prutului. El îşi aşteaptă cartea şi vestea, care au fost răpite, acum câteva decenii, din braţele bunicilor săi.
