Creştinii ortodocşi îi sărbătoresc pe Sfinţii 40 de mucenici, miercuri, pe 9 martie. E un praznic pe care ni-l amintim cu toţii inclusiv pentru că, în această zi, mâncăm „măcinicii”, cunoscuţii colaci în formă de opt, unşi cu miere, peste care se presară nucă mărunţită.
Cine n-a avut timp să facă acasă aluat de cozonac din care să modeleze mucenici, poate să-i şi cumpere din brutăriile care i-au pregătit exact la timp şi care îi vând cam la un leu bucata. Ba, dacă vă şi grăbiţi un pic, o să-i găsiţi şi pe cei gata unşi cu miere şi numai buni de pus pe farfurie. Puţin mai scumpi, ce-i drept, dar gata de savurat. Totuşi, ziua de astăzi nu-i bună doar ca să ne bucurăm de bucate alese, ci şi ca să ne amintim că, în accepţiunea creştin-ortodoxă, merită iertarea aceia care ţin, cu orice preţ, la credinţa în Dumnezeu. „Mucenic” înseamnă, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române „martir creştin din primele secole după Hristos” sau „persoană care suferă, care se sacrifică pentru ideile, convingerile sale”.
Soldaţii care au îndurat durerea, pentru Hristos
Potrivit Vieţilor Sfinţilor, cei 40 de mucenici sărbătoriţi pe 9 martie au fost soldaţi romani din Legiunea Fulminanta, din Armenia. Erau cu toţii creştini, iar împăratul roman al vremii, Licinius (308-324), încerca prin orice mijloace să îi convingă pe creştini să renunţe la Hristos şi să se închine zeilor romani. În consecinţă, aflându-le confesiunea acestor 40 de soldaţi, guvernatorul Armeniei, Agricola, a încercat să-i întoarcă spre idolii romani. Nereuşind, a început să-i chinuiască. Mai întâi, i-a pus să se scufunde într-un lac îngheţat. Unul singur dintre cei 40 a cedat durerii şi fricii de moarte, a părăsit lacul şi a încercat să ajungă în baia caldă, care le fusese pregătită celor 40 în caz că ar fi acceptat renunţat la credinţa lor în Hristos. Totuşi, fugarul nu a reuşit să îşi încălzească trupul, ci a murit. Ceilalţi 39 de soldaţi, rămaşi în apă, au început să se roage la Dumnezeu, iar sub privirile uimite ale celor care îi chinuiau, apa lacului s-a încălzit, gheaţa s-a topit, iar în jurul capetelor celor persecutaţi au apărut nişte cununi strălucitoare. Unul dintre oamenii de pe mal a sărit şi el în lac, acceptând de bună voie să fie supus la chinuri şi admiţând, totodată, că şi el este creştin.
Cu toată că văzuse deja că tortura e un mijloc insuficient ca să le slăbească soldaţilor credinţa în Hristos, Agricola continuă să-i chinuiască, dând ordin să li se zdrobească oasele picioarelor cu ciocanele. 39 de soldaţi mor, în urma acestor chinuri. Unul singur supravieţuieşte. Mama sa îl vede şi, în loc să-l ia acasă, alege să nu-i răpească şansa de a muri ca un martir al lui Hristos şi de a-şi mântui păcatele. Trupurile mucenicilor sunt încărcate într-o căruţă, pentru a fi arse. Mama celui viu urcă şi ea în căruţă şi îşi îngrijeşte fiul, până când îl vede murind.
Se dă plugul prin foc
Deşi tradiţia bisericească aminteşte 40 de mucenici, potrivit anumitor credinţe populare - unele dintre ele culese chiar de celebrul folclorist Simion Florea Marian - ei ar fi fost 44. De aici şi tradiţia celor 44 de pahare pe care bărbaţii le-ar bea în această zi, întrucât considerau că vinul reprezenta sângele soldaţilor martiri. De “măcinici” era obiceiul, în satul tradiţional româneasc, să se scoată plugul, pe care fierarul îl dădea prin foc ca să-l purifice şi îl repara. Era semn că s-a întors primăvara, iar lucrul la câmp este pe cale să reînceapă. "Mucenicii" sunt consideraţi sfârşitul perioadei "babelor" şi începutul celei de "moşi".
