Deschid uşa şi o văd pe un pat în mijlocul salonului, strângând la piept ghemul acela înfofolit, care ţipă cu o forţă demnă de un fenomen al naturii. L-am auzit în timp ce urcam scările spre etajul al doilea al Maternităţii "Bunavestire", unde venisem pentru o noapte să iau pulsul locului unde se iscă scânteia vieţii.
Din pelinca ce se desfăcuse de atâta agitaţie se zbat în aer două lujere fragile, în timp ce în partea opusă, încordate şi vinete de atâta plâns, se iţesc două tălpiţe incredibil de mici. Un pic mai târziu am aflat că o cheamă Gabriela, are 30 de ani şi în urmă cu o zi a născut primul ei copil. Un băiat voinic, de 3,6 kilograme, Rareş Andrei. Pe chipul încercănat al femeii dansează un ansamblu întreg de sentimente. Zâmbeşte resemnată şi ruşinată faţă de celelalte colege de salon, pentru că ştie că şi ele, ca şi ea, sunt obosite după efortul depus la naştere. Caută îngrijorată spre ghemul de viaţă din braţele ei. Ar da ani din viaţă, poate un rinichi, sau un ochi, (dacă tot ea nu s-ar gândi să le păstreze totuşi, că va avea nevoie să fie întreagă ca să-l poată creşte pe el) doar să ştie ce-l doare şi cum să-i aline suferinţa. În respiraţie îi citesc spaima şi neputinţa.
După peregrinări în susul şi în josul salonului se hotărăşte să-l pună la sân, deşi, teoretic, n-avea voie, pentru că hrănirea se face cu program. Ca prin farmec ţipetele contenesc. În dreptul inimii proaspetei mămici, acolo unde toată emoţia de peste zi se adunase în valuri dureroase, poposesc, cumva mai liniştite, degetele acelea subţiri, râcâindu-i pielea şi adâncurile, cu cinci fire de lumină. Firele acelea nevăzute care leagă definitiv mamele de copiilor lor.
Povestea nu se opreşte aici. De mai multe ori mame
Emanuela a împlinit chiar luni, 7 martie, la Maternitate, 28 de ani. A născut o fetiţă, Teodora. "16 ore m-am chinuit. Până la urmă mi-au făcut cezariană. A fost greu, nu-mi mai trebuie altul", anunţă femeia, categorică, dar oarecum şi ruşinată de remarca ei sinceră. Cele aflate la a doua naştere o liniştesc spunându-i că, într-o lună, va uita tot şi, dacă nu va mai avea al doilea puiuţ, sigur nu amintirea travaliului va fi de vină.
Dintre cele cinci mămici din salon, doar două sunt la primul născut. Restul au mai trecut prin aşa ceva o dată, sau chiar de două ori. Au gesturi mai sigure şi mai calme, iar pruncii simt imediat asta. Sunt şi ei mai senini şi mai împăcaţi cu viaţa.
Ionela are 26 de ani şi a născut deja al treilea copil. Mai are acasă o fetiţă de şase ani şi un băieţel de patru ani. Pe cel de-al treilea prunc l-a născut la şapte luni. O fetiţă de numai 1,6 kilograme, Valentina. Stă în spital de aproape o lună. Şi mai are de aşteptat, până când copila va ajunge la 2,5 kilograme. "Fetiţa cealaltă mă aşteaptă să vin cu păpuşa acasă. În fiecare seară, în aşteptarea ei îi tot cere tatălui ei să facă liste cu ce-i trebuie micuţei, ca s-o întîmpine cum se cuvine", mai povesteşte femeia, ca să treacă timpul mai uşor.
Mihaela (în galeria de mai jos, foto 2) e la al doilea copil. Are acasă un băiat de patru ani şi a născut prin cezariană o fetiţă frumoasă. "Pe primul l-am avut la 17 ani. Mi-a fost foarte frică. Acum ştiu la ce să mă aştept", spune ea, aplecată toată numai zâmbet asupra fetiţei. "Uite, o amăgeşte Maica Domnului, că zâmbeşte prin somn!"
Mă uit la Valentina cea născută la şapte luni şi aproape că mă umflă râsul. La cât de mică şi firavă e, are deja o chică zdravănă, de-o poţi duce şi la coafor. Micuţa Rapunzel, i-am zis, glumind şi eu cu mama, că, atunci când va creşte mare, va fugi pe geam, după băieţi, precum prinţesa din poveste. Trec, ţinâdu-mi respiraţia, prin dreptul celorlalţi puiuţi care dorm duşi, cu toată lumina şi gălăgia din cameră. Încerc să le descifrez în suflarea firavă care va fi destinul lor, dar numai Dumnezeu ştie ce le-a scris pe frunte.
Antrenoare în lupta cu durerea
Ies tiptil din salon, e aproape spre miezul nopţii. Mă ia în primire moaşa care e de gardă, Gabriela Vîlcu. Spre deosebire de mine, care sunt necăjită că nu e nicio femeie în sala de naşteri, ea jubilează. După atâta timp, are baftă de o gardă uşoară. E linişte. Doar câte un prunc îşi mai strigă din când în când nemulţumirea. Însă nimeni nu pare să se încurce de aşa ceva. Aici, la maternitate, spre deosebire de alte locuri, ţipetele înseamnă bucurie. Şi viaţă.
"Sunt unele femei care vin şi nasc cu demnitate. Abia dacă auzi un suspin sau un geamăt. Altele sfâşie pereţii cu strigătele lor. Şi nu ţine de câtă carte ai, ci de cât de mare ţi-e pragul durerii. Cel mai important lucru este să menţii comunicarea cu femeia care naşte, să-i transmiţi că o înţelegi şi s-o convingi să fie cooperantă. Sunt însă momente când, orice-ai face, refuză să mai facă ce-i spui. Sunt sleite de puteri, după un travaliu lung şi spun: "Eu nu mai pot. Tu să-mi scoţi copilul!". Atunci, tu trebuie să-i aparţii femeii care te vrea lângă ea, şi nu oricum, ci să ai zece braţe şi zece inimi, dacă se poate. Oricât de greu ar fi, îmi spun totdeauna că trebuie să am un munte de răbdare, pentru că ar putea fi sora, mama sau chiar fata mea venită să nască", povesteşte Gabriela câte ceva din experienţa pe care a acumulat-o în cei opt ani de când este moaşă. A fost inginer şi s-a decis să-şi schimbe meseria, pentru că şi-a dorit un serviciu la care să vină cu drag. A făcut şcoala postliceală, a lucrat ca voluntar întâi, apoi a fost angajată, pentru că ajunsese să se priceapă.
Moaşa recunoaşte că, uneori, se simte mică sub greutatea responsabilităţii pe care o are. Până la urmă, prin mâinile ei trec câte două vieţi de-odată şi cea mai mică clipă de neatenţie ar putea fi fatală. "Am un mini-altar la care mă rog de fiecare dată când plec de-acasă să nu greşesc, să nu pun în pericol pe nimeni. Sunt opt ani de când muncesc aici şi n-am avut parte de niciun eveniment nefericit", spune Gabriela, în timp ce lacrimile i se adună în ochi numai la ideea că i s-ar putea întâmpla aşa ceva. Cu toată grija ei, a înghiţit şi umilinţe, de la femei pentru care faptul că au dureri reprezintă o scuză ca să-i jignească pe cei din jur.
Oricine îşi poate da seama că nu e uşor să fii antrenor în lupta cu durerea. Plus responsabilitatea imensă şi salariile mici, după buget. Totuşi, ceva o face să-i placă atât de mult meseria aleasă la maturitate: "E frumos. Îmi spun de fiecare dată, când un copil vine pe lume şi îi văd clipind din ochii aceia puri şi nevinovaţi, că prin fiecare el se naşte o fărâmă de Dumnezeu. Şi eu am făcut posibil asta. Cu fiecare femeie, indiferent cum ar fi ea, pot să mă port frumos, pentru că ştiu că poartă în pântec aceeaşi bucăţică de Dumnezeu de care spuneam".
"Când se termină medicina, speri să intervină Cel de Sus"
Daniela Timofticiuc este de 27 de ani asistentă principală la secţia Anestezie şi Terapie Intensivă de la Maternitatea "Bunavestire". Spre deosebire de sala de naşteri şi de secţia de neonatologie, aici vin spre rezolvare urgenţele. Şi niciodată, în lupta pe care o duci, nu ştii dacă povestea va avea un final fericit.
Recunoaşte că astăzi, datorită aparaturii şi dotărilor, cazurile în care femeile pierd lupta cu viaţa sunt mult mai rare. În trecut, din cauza avorturilor provocate, a avut suficiente motive ca pâinea pe care o mânca să fie amestecată cu lacrimile înfrângerii. "Am făcut întotdeauna tot ce se poate din punct de vedere profesional, ca acea viaţă, care depindea şi de mine, să fie salvată. Şi nu a fost uşor. Dar sunt lucruri care depăşesc dedicarea profesională şi puterile noastre. Întotdeauna am sperat că, acolo unde se termină medicina, va interveni Cel de Sus. Uneori se întâmplă şi aşa, alteori nu. Iar tu trebuie să mergi acasă, să-ţi rumegi frustrările, să plângi, şi să vii a doua zi la muncă apt să faci faţă tuturor problemelor cu care te vei confrunta", spune asistenta.
Chiar şi după atâţia ani de meserie, jocul cu viaţa sau cu moartea îi rămâne un mister: "Mi-amintesc că în urmă cu ani buni a venit o femeie care-şi provocase avort spontan. Era pe picioarele ei. Nu prezenta niciun semn că ar putea să avem de-a face cu o tragedie. Dar n-am s-o uit toată viaţa cum ne-a spus senină şi împăcată cu sine: "Nu vă mai agitaţi, că eu oricum mor!" N-am crezut-o, că n-aveam niciun motiv. Femeile vorbesc multe la suferinţă, însă pe masa de operaţie a făcut stop cardio-respirator, deşi n-avea probleme cu inima. E unul din cazurile pe care nu le poţi uita".
Cu toate acestea, îi este dragă meseria, zecile de vieţi pe care împreună cu medicii, a reuşit să le salveze, au devenit ca un drog pentru ea. "N-aş putea să lucrez în alte secţii. Să scriu în registru şi să iau temperatura nu-i o muncă pentru mine. M-aş plictisi. Aici fiecare zi e o provocare, fiecare zi are lecţia ei, fiecare zi te obligă să evoluezi profesional".
CITEȘTE ȘI: CONSTANȚA APOSTOL - asistenta care a ţinut în braţe un întreg oraş de copii
