S-a săvârşit din viaţă iubitul nostru general Neculai Staicu-Buciumeni, după aproape un secol în care a luptat, cu arma în mână, pe amândouă fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi, ca foarte bun cetăţean, pentru onoarea oraşului Galaţi şi a trecutului de suflet, de eroism şi sacrificiu al acestor locuri.
La 96 de ani, general de brigadă (r) Neculai Staicu, artilerist, s-a născut la 14 noiembrie 1920 (naştere declarată, însă, de părinţi, de Ziua Naţională a României), în comuna Buciumeni, obârşie pe care generalul a adăugat-o ulterior numelui de familie şi loc căruia i-a dedicat monografii. A făcut chiar un muzeu etnografic, în casa părintească din comună! Iar despre Iveşti a scris nu mai puţin de şase volume. A scris despre personalităţi culturale şi eroi, precum Smaranda Brăescu. Le vorbea adesea copiilor şi tinerilor despre istoria neamului şi a oraşului. A scris cam tot atâtea cărţi câţi ani a trăit, inclusiv romane şi nuvele.
La 12 ani, a fost admis la Liceul Militar, la Mănăstirea Dealu, unde l-a întâlnit pe viitorul rege Mihai, cu un an mai mic, pe atunci elev acolo, făcând împreună cursuri, mergând în excursii, vizitând vechi mănăstiri. Tânăr, este trimis pe front, în Crimeea, chiar şef al Biroului Operaţii. A supravieţuit prin minune asediului tancurilor sovietice, a luptat apoi pe frontul de Vest, făcând pe jos 2.000 de kilometri. După război, a colindat din nou Europa, cu ochii intelectualului. A primit, pentru fapte de arme, înalte aprecieri: Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară, Steaua României cu panglică şi frunză de stejar şi panglică de Virtute Militară, alături de alte onoruri.
Au urmat persecuţiile vremii comuniste. Nu a putut profesa, deşi terminase cu excelenţă Facultatea de Drept din Bucureşti: în lucrarea de licenţă a refuzat să recunoască Basarabia drept pământ rusesc, cum impuneau pe atunci ocupanţii sovietici. Specializarea militară obligatorie, pe care o făcuse în Germania, l-a făcut de asemenea „periculos” în ochii regimului comunist. Astfel, studiul său „Cui trebuie să aparţină Basarabia”, scrisori şi primul său roman le-a îngropat sub un arbore, împreună cu documente compromiţătoare în timpul regimului comunist, când cei care au luptat în Est au umplut puşcăriile politice. Totul a fost însă distrus de timp şi de umezeală!
A lucrat ca economist şi profesor. S-a implicat în refacerea monumentului primarului Constantin Ressu, în îngrijirea altor monumente, precum cel al cărturarului Moise N. Pacu. Până de curând, mai putea fi văzut, în ciuda vârstei, la multe manifestări culturale, chiar şi la cele desfăşurate în judeţ.
Lasă în urmă un fiu medic militar şi o fiică cercetător, membră a Academiei de Ştiinţe din New York.
Nu-l vom uita, aşa cum nu ne uita domnul general! Deja, a apărut propunerea ca numele generalului să fie dat unui parc, din apropierea fostei cazarme a Regimentului 11 Siret.
