Istoricii se înţeleg cu teologii, dar nu în toate aspectele legate de viaţa domnitorului moldovean
Numai mâine nu-i poimâine, 2 iulie, când creştinii ortodocşi îl vor sărbători, din nou, pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Şi dacă nimeni nu contestă faptul că Sfântul Petru sau Sfântul Ioan Botezătorul îşi merită locurile în calendar, atunci când vine vorba despre autohtonii canonizaţi, în general - şi despre cei care au avut o viaţă destul de zbuciumată, cum a fost Ştefan cel Mare, în special - părerile credincioşilor sunt împărţite. Unii spun că Ştefan îşi merită locul printre sfinţi, iar alţii că nu prea.
Ne reamintim astăzi cine a fost voievodul, care sunt argumentele celor care îl recunosc de sfânt şi care ale celorlalţi, ce susţin că locul lui Ştefan din neamul Muşatinilor e mai degrabă în manualele de istorie decât în calendarele religioase. Cine înţelege puţine despre Ştefan cel Mare o face şi pentru că regimul comunist, în căutare de figuri pe care să îşi construiască ideologia, l-a trasformat pe voievod, dintr-un om al timpului său, într-un erou popular, căruia i-a atribuit virtuţi pe care le cerea regimul de la oameni.
Canonizarea lui Ştefan cel Mare s-a făcut la iniţiativa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1992. Tomosul (documentul - n.r.) de trecere al voievodului în rândurile sfinţilor este semnat şi de arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, care era la acea vreme arhiereu vicar.
Personajul istoric: politician abil, războinic crud şi fire iute
Cronicarul Grigore Ureche scria: „Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâiea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia”. Nu-i tocmai descrierea pe care i-ar face-o un cronicar unui sfânt. De fapt, un om aflat la cârma unui stat medieval nici n-ar fi avut cum să se încadreze în canoanele sfinţeniei. Războaie erau dese şi nu toate purtate împotriva turcilor, aşa cum relatau manualele, în vremurile comuniste. Dimpotrivă, cele mai multe dintre războaiele vremii erau locale, parte dintre ele purtate cu muntenii conduşi fie de Vlad Ţepeş, fie de Radu cel Frumos. Ba, mai mult, Ştefan ajunge chiar să îl impună, pe tronul Munteniei, pe Laiotă Basarab, ceea ce nu s-ar fi putut face cu vorba bună. Indiferent ce scriau comuniştii în cărţile de poveşti, datele istorice atestă faptul că, la momentul domniei lui Ştefan cel Mare, este mult prea devreme pentru a se putea vorbi despre o conştiinţă naţională românească.
Tot comuniştii sunt cei care scriau că Ştefan a fost neînfrânt pe câmpul de luptă sau că înfrângerile sale fuseseră doar minore sau parţiale. În realitate, Ştefan cel Mare chiar a fost un strateg abil (a ştiut şi să nu lupte inutil, riscând să piardă), dar şi un conducător de oaste experimentat. A purtat 42 de războaie şi a suferit cinci înfrângeri. Prima, pe 22 septembrie 1462, a fost în timpul asediului cetăţii Chilia, pe când Ştefan lupta împotriva muntenilor şi a lui Vlad Ţepeş (vărul său). În iulie 1476, Ştefan este înfrânt în lupta cu turcii de la Războieni-Pârâul Alb (jud. Neamţ). Apoi, pe 15 iulie 1484 pierde, în lupta cu turcii, cetatea Chiliei (azi parte a Republicii Moldova). Pe 9 august 1484 pierde, tot în faţa turcilor, Cetatea Albă. O nouă înfrângere în faţa turcilor a suferit-o pe 16 noiembrie 1485, când a încercat să recucerească Chilia.
Cum îl prezintă Biserica pe voievod
În textul descriptiv al Vieţii Sfântului postat pe site-ul Mitropoliei Moldovei, nu se mai vorbeşte despre excesele de mânie şi sânge vărsat de la ospeţe, ci despre o altă (potenţială) faţă a voievodului. „Măritul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi”. Nu prea seamănă cu descrierea cronicarului Grigore Ureche. Tot biserica este cea care susţine că, luptând împotriva turcilor, Ştefan cel Mare a păstrat vie credinţa creştină împotriva pericolului de islamizare pe care îl reprezentau cuceririle turceşti. Sunt însă şi istorici care susţin că pericolul de islamizare era relativ. Pe de o parte, pentru că turcii învăţaseră deja să nu îşi mai impună credinţa, observând că aveau rezultate mai bune administrând teritorii cucerite cărora nu le impuneau decât parţial islamul. Pe de altă parte, mulţi dintre islamici erau de părere că populaţiile creştine sunt nedemne să treacă la învăţătura lui Mahomed.
Ceea ce şi biserica, şi cronicarul Grigore Ureche relatează într-un mod relativ similar este dragostea pe care poporul de o nutrea faţă de voidevod. „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă”.
Domnitorul este înmormântat la Mănăstirea Putna, una dintre numeroasele sale ctitorii. Din popor, se spune că ar fi construit peste 40 de biserici. În realitate, însă, din pisanii - inscripiţiile de la intrarea în lăcaşuri de cult - s-au păstrat dovezi doar pentru existenţa a 21 de biserici ctitorite de Ştefan cel Mare. În lipsa altor dovezi, nu stă în picioare nici teoria potrivit căreia, după fiecare luptă câştigată, voievodul ctitorea o nouă biserică. Cu toate că parte dintre sfintele lăcaşuri s-ar fi putut pierde, de-a lungul veacurilor, în diverse pustiiri.
Câte soţii, ibovnice şi câţi copii a avut Ştefan
Sursele istorice sugerează faptul că Ştefan cel Mare ar fi avut trei soţii. Prima ar fi fost Evdochia, din neamul cnejilor lituanieni de la Kiev. A murit în 1467, după patru ani de căsnicie. A doua soţie a lui Ştefan cel Mare ar fi fost Maria de Mangop, din familia Asanilor Paleologi, ultimii conducători ai Imperiului Bizantin, cu care voievodul se căsătorea în anul 1472. A murit şi ea, după cinci ani de căsnicie. Cea de-a treia şi ultima soţie a şefului moldovean de stat ar fi fost Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos - domnul Moldovei. Când s-a căsătorit cu ea, domnitorul avea 45 de ani. Există o teorie potrivit căreia, înaintea acestora trei, Ştefan ar fi fost căsătorit cu Maruşka, iar de pe urma uniunii s-ar fi născut un fiu, Alexandru. Sunt şi surse istorice care susţin că domnul Moldovei ar fi avut cel puţin două ibovnice (ţiitoare sau, în limbaj modern, amante), în persoanele Călţunei din Brăila şi a Mariei de la Hârlău.
Izvoarele istorice menţionează zece copii pe care i-ar fi avut Ştefan cel Mare, fie ei legitimi sau nelegitimi. Biserica susţine însă că ipoteza naşterii unor copii nelegitimi (în ciuda practicilor medievale - n.r.) ar fi doar o invenţie literară, pornită de la scrierile lui Mihail Sadoveanu.
