La despărţirea de un simbol al datoriei împlinite. REGINA ANA, o amazoană a timpurilor moderne

La despărţirea de un simbol al datoriei împlinite. REGINA ANA, o amazoană a timpurilor moderne
Evaluaţi acest articol
(17 voturi)

Cea mai longevivă soţie de rege sau domnitor din întreaga istorie a României nu a albit niciodată! A fost un Bourbon - una dintre cele zece familii regale europene, cu regi în Franţa şi Spania! Bourbon, ca şi prinţul Filip pe care românii au vrut să-l aducă iniţial oară pe tronul viitoarei Românii, dar acela a fost oprit de opoziţia împăratului Napoleon al III-lea...  Regina Ana a fost un Bourbon, ca şi Regele Soare - Ludovic al XIV-lea al Franţei. Un Bourbon… român însă, prin dragoste pentru ţara pe care… a luat-o în căsătorie.

Soţia monarhului în exil şi după întoarcerea în ţară, Regina Ana a României rămâne un simbol drag, pentru că este un exemplu de demnitate absolută, într-o viaţă de 92 de ani fără vreo pată. Demnitatea nu are neapărat rang politic, regal sau militar: vine din OM! Un exemplu şi pentru familia tradiţională românească, azi nesigură într-o lume dezbinată, legată la bine şi la rău: în exil, luptând pentru supravieţuire, schimbând mereu ţara nu ca să le fie mai bine, ci ca să nu le fie mai rău, soţii regali au trăit în total 68 de ani de căsnicie, având cinci copii. Cinci fete, născute în ţări din exil diferite: Margareta - Principesă Moştenitoare şi Custode al Coroanei României (născută în 1949), Elena (1950), Irina (1953), Sofia (1957) şi Maria (1964).

Aflată mereu alături de Regele Mihai, cu discreţie şi modestie, Ana de Bourbon-Parma a fost însă o femeie curajoasă, care nu vorbea despre bravura sa pe câmpul de luptă şi evita reflectoarele reclamei ieftine, cu care ne obişnuiesc politicienii lumii. După ultima conflagraţie mondială, era decorată cu Crucea de Război a Republicii Franceze şi avansată la gradul de locotenent în Armata Franţei. Aceeaşi înaltă Cruce de Război pe care generalul Henri Berthelot o aşezase pe „pieptul” oraşului-martir Galaţi cu un război mondial în urmă!  

Născută într-o insulă pariziană de verdeaţă

Stinsă la 1 august 2016, Regina Ana s-a născut la 18 septembrie 1923 la Paris, în al XVI-lea Arondisment, ca Principesă de Bourbon-Parma. Arondismentul, departamentul cel mai verde al Parisului (aici este şi codrul Bois de Boulogne), ridicat peste trei sate antice, deţine cele mai multe consulate, ambasade şi muzee din Paris, acolo sunt vesitele Trocadero şi stadionul Roland Garros. Acolo s-au aşezat cândva şi Boileau sau Moliere, la ei veneau Racine, Diderot sau La  Fontaine - a cărui operă plină de tâlc regina Ana mărturisea că o iubeşte. Fiică a Principelui René de Bourbon-Parma şi a Principesei Margareta a Danemarcei, nepoată a principelui Valdemar al Danemarcei, principesei Marie de Orléans, a ducelui Robert I de Parma şi a infantei Maria Antonia a Portugaliei, a avut atâtea nume de botez, că de Marguerite şi-a dat seama abia prin 1999, după cum  povestea cu umor:

Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marquerite trebuia să le împace astfel pe toate mătuşile. Era însă alintată Nane…

Se trăgea din Bourboun şi Orleans, cândva familii duşmane, şi avea legături cu multe tronuri europene, din Austria, Danemarca, Portugalia, Franţa, Spania...  Sportivă, dinamică, a făcut… cursuri de scrimă, la Paris (a practicat de altfel şi echitaţia, ciclismul, gimnastica sau înotul, dar şi vânători regale, raliuri, competiţii şi expediţii cu jeepul), iar la New York, Artele Frumoase. A învăţat chiar şi un domeniu modern, ştiinţa promovării comerciale, la Parson Schol of Art, tot la New York, terminând în doi ani un curs de trei.

Şi ochii mi-au văzut…

Nu pot să nu evoc aici, ca trăită pe propria piele, bucuria întâlnirii, din păcate doar de câteva ori, de mine, un republican cu respect pentru istorie, cu o regină de o mare frumuseţe a cugetului. Au fost unele dintre cele mai rare întâmplări din viaţa mea. Îmi amintesc de o recepţie intimă la Palatul Elisabeta, la care participau oameni de cultură şi credinţă care nu ies în fiecare seară în lumina reflectoarelor, ci unii cu adevărat vrednici, cu modestia oamenilor cu adevărat mari. Toată atenţia era, firesc, asupra monarhului, drept la vârsta sa, însă destul de tăcut, am avut parte şi de întâlnirea firească cu viitoarea moştenitoare a tronului, Principesa Margareta (o strângere de mână bărbătească), dar lumina venea dinspre acea femeie brunetă, fină, îmbrăcată cu o eleganţă simplă şi de bun gust, parcă de pension, cu tailleur albastru şi guler alb, de şcolăriţă,  împrăştiind însă lumina unei mari bunătăţi netrucate - „Eu nu mă îmbrac, eu mă acopăr”, obişnuia să spună.

A cerut la un moment dat îngăduinţa să stea aşezată, încă de atunci era slăbită şi când, mai târziu, Regele a suferit, de curând monarhul fiind chiar internat, toată îngrijorarea s-a canalizat spre viaţa ultimului mare lider dintre cei care au jucat un rol în Ultimul Război Mondial. Şi nu spre doamna sa, plină de atâta energie, care vizitase atâtea sătucuri şi locuri umile în primii ani de după Revoluţie. Şi care, iată, s-a săvârşit prima, aproape pe neştiute. Un om de o supremă modestie, care preţuia drept o datorie modestia oamenilor şi era în stare să meargă şi să dea mâna cu cel mai umil interlocutor în timpul vreunei vizite în ţară. Mai preţuia şi obiectele făcute cu îndemânare sau cu artă de om, căci preţuia munca. Ştia să repare maşini, făcuse o magazie de lemn pentru atelierul auto al regelui acolo, în exil, iar în tinereţe fusese o vreme chiar vânzătoare de articole de galanterie la New York, la la magazinul universal Macy’s şi la Bloomingdale’s.

În vreme ce soţul său, despre care în ţara din care fusese exilat propaganda comunistă minţea că plecase cu averi colosale, încărcate în vagoane de tren, trebuia să-şi câştige pâinea ca broker autorizat la Bursa newyorkeză, într-o ţară care nu avusese niciodată regi şi unde deci oamenii îi spuneau… Michael King, rangul devenind nume propriu. Pasiunea pentru maşini, conduse şi reparate de fostul suveran (Regina se pricepea de minune să ajute la reparaţii de motoare) a întregit curajul Reginei de a se căsători cu regele exilat, care putea fi oricând ţinta vreunui atentat, dar, mai ales, o victimă a zborului, căci Regele a fost o vreme chiar pilot de încercare. Cu curajul pe care l-a avut şi Regina, luptând în război. .

O ţară… povestită la “ora” paternă

Regele şi Regina au fost oameni care au ştiut să muncească şi care au făcut lobby pentru ţara în care nu au avut îngăduinţă să se întoarcă jumătate de veac! “Profesorul” Mihai I “preda” copiilor, la masă, zi de zi, poveşti despre România sa. În familie, româna a fost astfel o limbă vorbită alături de limbile ţărilor în care suveranii au pribegit, în căutare de lucru decent, aşa cum fac şi astăzi românii plecaţi prin Europa. Au trăit în Italia, la Florenţa, cât timp mama regelui, Regina Mamă Elena, şi-a putut păstra acolo decent rezidenţa, apoi, mai modest, în Franţa, în sătucuri din Anglia, în oraşe din SUA, Danemarca sau Elveţia. Când se mutau în casă nouă, începeau prin a asculta „Poema română” a lui Enescu. Regina Ana înţelegea bine limba română, mi-am dat seama şi din conversaţia pe care am avut prilejul să o port la Palatul Elisabeta, dar răspundea în limba franceză, desigur, din teama ridicolului. Această mare doamnă nu voia să stâlcească cuvintele, spre amuzamentul unora, ci să comunice, să afle şi să ajute. Iar într-o ţară francofonă care vorbeşte… engleza, este chiar posibil aşa ceva… Ştia să nu-l eclipseze pe Rege, dar de atracţia sa luminoasă nu scăpa nimeni. Am tot revăzut superbul taifas cu extraordinarul amfitrion de televiziune Eugenia Vodă, în care Regina rememora, cu francheţea obişnuită, o tinereţe plină de dragoste, în care soţul său învăţa pentru prima oară, de pildă, cum se cumpără un bilet la film. Şi amuzanta lor întâlnire când, abia ieşită din haina militară, în care servise, voluntar, în armată, ca şofer pe ambulanţe, tânăra Ana ajungea prima dată faţă în faţă cu Regele Mihai, în uniformă de ofiţer. Grad mai mic, cu instrucţia încă proaspătă, viitoarea regină s-a trezit pocnind milităreşte din călcâie.  

Chipul iubit, tăiat... din film

Frumoasă şi povestea primei flăcări de iubire: Regele Mihai a remarcat-o într-o scurtă secvenţă dintr-un documentar de război, proiectat în sala de cinema a Palatului Regal. Viitoarea aleasă lupta atunci, în ´43, în Maroc. Regele a cerut să se facă fotografii după cele câteva fotograme care aduseseră pentru câteva secunde acel chip. A purtat apoi discret acele fotografii, ca în poveştile arabe cu prinţi care îşi văd pictată iubirea, pe care poate o vor întâlni cândva…

Respect pentru credinţa ţării

Când prinţul Carol, un Hohenzollern, de religie catolică,  a jurat credinţă în faţa ţării, devenind primul rege al României, el a jurat să respecte şi religia românilor. Peste ani, urmaşul său, Regele Mihai I, a respectat statutul monarhiei constituţionale a României şi astfel nu a acceptat să-şi boteze catolic copiii, cu toate opoziţia Vaticanului de a accepta o căsătorie mixtă în care copiii să aibă altă religie decât cea catolică. Deşi fusese forţat să abdice, sub şantajul PCR şi al sovieticilor, care ameninţau cu asasinarea acelei mii de studenţi care susţinuse în stradă monarhia, părăsind ţara, nu-i părăsea credinţa. De altfel, şi guvernul sovietizat al lui Groza s-a opus acestei căsătorii. Copilele Reginei Ana au fost botezate ortodox. La fel, şi primul Bourbon urcat pe tronul Franţei, Henric de Navarra, devenind regele Henric al III-lea, Reformatorul, se convertea la religia supuşilor săi, devenind catolic, din protestant.  Cumplit pentru orice credincios, viitoarea regină a României confiscate de sovietici a fost astfel excomunicată din Biserica Catolică (a fost reprimită abia în ´66) şi niciuna dintre rudele sale de religie catolică nu a putut deci fi prezentă la oficierea căsătoria pe care doar Grecia a acceptat să o găzduiască, în ´48.

Şoferiţa princiară

În timpul războiului, şoferiţă pe ambulanţa militară, ca şi Regina Elisabeta a II-a, Principesa Ana s-a înrolat voluntar la 19 ani, luptând, ca şi tatăl său, principele, la fel ca şi fraţii săi. Şi-a riscat viaţa încercând să salveze soldaţii răniţi, având durerea de a-i vedea pe mulţi sfârşind în plină tinereţe… Şi-a trăit războiul pe frontul african, cel european şi în Germania: în ´43, s-a înrolat în Forţele Franceze Libere, formate în exil în Anglia (o viaţă a trăit exilul!), a fost instruită apoi ca infirmieră în Africa, la  Casablanca şi la Rabat. Fratele său Michael - acelaşi nume cu al viitorului soţ – a luptat din greu în Indochina.

La reine est morte, vive la reine!

La 26 martie (ziua când România a fost proclamată regat) 1949 s-a născut Principesa Moştenitoare Margareta, fiica cea mai mare a familiei regale. Ea a fost desemnată moştenitoarea coroanei şi va purta, desigur, şi tiara Reginei Maria, lăsată ei moştenire de Regina Ana. Este una dintre puţinele bijuterii salvate de Casa Regală, alături de alte câteva care au trebuit însă vândute de-a lungul timpului, pentru a supravieţui în exil!

Mai aflu că, în 1960, cuplul regal scria împreună, în engleză, o piesă de teatru, „Alegerea” („The Choice”), despre lupta dintre capitalism şi comunism şi rolul credinţei. Piesă care a fost publicată în română, dar nu s-a jucat încă. Şi ar fi interesat, cred, publicul românesc de aceasta, ca şi de operele lui Carmen Sylva sau cărţile Reginei Maria.

*

În ziua de marți, 9 august 2016, sicriul cu corpul neînsuflețit al Reginei Ana va ajunge la Aeroportul Otopeni. Programul funeraliilor Reginei Ana a României - CLICK AICI

CITEȘTE ȘI: A murit Regina. Restul e istorie

Citit 4120 ori Ultima modificare Miercuri, 03 August 2016 16:07

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.