* Provocare alături de temerarii Gelu, Toader, Mihai şi… Mona *
O mică expediţie cinegetică, începută vineri, în ultimul weekend din august, ne-a făcut pe noi, câţiva temerari în ale vânătorii de prepeliţe să retrăim cu înfiorare momente pline de suspans, speranţă şi mister.
Ţin să vă spun de la început că inedita ieşire în natură m-a impresionat cu revelaţia unei realităţi pe care o vedeam deja pierdută în marea de apucături moderne ale unei altfel de generaţii de vânători decât cea pe care o cunoşteam încă din copilărie.
Gelu, Toader, Mihai şi Dragoş plus Mona, căţeluşa brac german, care şi-a lăsat cei nouă pui acasă numai ca să mai iasă o dată la prepeliţe, m-au uimit nu numai cu dorinţa de a dobândi o prepeliţă-două acolo, preţioasă şi din ce în ce mai rară specie de vânat, dar şi cu priceperea lor.
Gazdă şi sălaş de noapte ne-a fost pădurea de pe dealurile aride pe alocuri, străjuite de stânci, din preajma Jijilei, judeţul Tulcea. La masa de lemn din faţa cabanei-bordei, la un pahar cu vin şi câteva ciosvârte de carne aruncate pe grătar, ne-am lăsat duşi, până târziu în noapte, de farmecul poveştilor izvorâte din întâmplările cinegetice cu prepeliţe ale fiecăruia.
Nu mult după ce umbrele serii se lăsaseră negre şi grele peste pădure, Toader şi Mihai s-au urcat în maşină şi au dat o roată pe la miriştile ce aveam să le cutreierăm a doua zi. La a doua tură i-am însoţit…
Sub spuza de stele împrăştiată pe boltă, în fierbinţeală acelei nopţi de sfârşit de august, dintre sălaşurile de mohor ţâşneau în răstimpuri chemările duioase, tainice, ale bărbătuşilor de prepeliţă. Pit-pa-lac, pit-pa-lac, pât-bâ-dâp, pât-bâ-dâp”…
Eram deja siguri că a doua zi, cu ajutorul căţeluşei Mona, le vom strica un pic tabieturile zilelor de dinaintea zborului spre ţările calde.
Ne-am întors la tabără, dar parcă nu era vremea şi locul de dormit. Totuşi, într-un târziu, ne-am întins fiecare pe unde şi cum am putut, nu înainte de a mai încerca o dată să aflăm dacă nu cumva prepeliţele au de gând să plece chiar în acea noapte fierbinte de sfârşit de vară.
Toader şi Mihai au rămas însă de veghe la masa de lemn cu paharele pline. În liniştea pădurii adormite, şirul neîntrerupt al vorbelor lor au fost discret fond sonor pentru câteva crâmpeie de vis.
Speranţe, încercări în lunga dimineaţă fierbinte
Puţin înainte de a se crăpa de ziuă, un tropot greu de copite şi pufnituri, lătratul de alarmă al Monei ne-au dat de veste că ciurda de mistreţi a trecut la doar câţiva paşi de tabăra noastră. Ducă-se în treaba lor!…
Ne-am trezit spălaţi de puţina rouă căzută, ne-am luat armele şi ne-am oprit pe deal, ne-am înşirat în linie şi am început a căuta în miriştea răscoaptă de grâu. Strângeam fiecare fierul armei în mâini într-o tensionată aşteptare când, brusc, puşca lui Toader bubui năpraznic. Abia am apucat să zărim ultimul zbor al unui ghemotoc brun-cafeniu stârnit din aretul Monei.
Era şase dimineaţa, dar deja năduşisem. Soarele, roşu, abia iţit la orizont, era necruţător. Le-a venit rândul şi puştilor noastre; alte câteva prepeliţe şi-au frânt zborul pentru deliciul din ceaun. Au fost puţine, dar ne-am bucurat că le-am văzut, că am tresărit la zborul lor zvelt cu pârâit de aripă mică.
Valul de prepeliţe ce fusese văzut de ortacii din acea zi pe la 15 august se pierduse deja în negura zărilor dinspre miază-zi. Dacă vor fi trecut cu bine Mediterana vor fi ajuns deja la destinaţiile din Africa de Nord.
Când soarele era deja sus eram şi noi gata, cu bagajele făcute, pregătiţi să mergem la o întâlnire cu turturelele într-un lan de floarea soarelui de pe malul Dunării. Dar, oare, turturelele n-or fi plecat şi ele pe urmele prepeliţelor?
Aşa puţine câte au fost „piesele” din ciorchinar au fost destule pentru a ne amăgi că am trăit emoţiile altor şi altor dimineţi de altădată la vânătoare de prepeliţe. Dar bogăţia unui conac de dimineaţă la prepeliţe, în lanurile de mei, precum cele petrecute cu tata şi cu Pic, bracul german de vânătoare cu care am copilărit, nu cred că voi mai întâlni. Din păcate, prepeliţa e cu adevărat o rara avis.
