* Eugen Malihen, copilul supravieţuitor de pe „Mogoşoaia”, are o logodnică * Cel scăpat printr-o minune din Dunăre nu s-a temut să se facă marinar * Întâlnire providenţială *
Uneori, ceea ce te răneşte cel mai adânc înseamnă şi dragostea cea mai mare. Dunărea i-a luat toată familia pe 10 septembrie 1989, dar de Dunăre depinde şi acum viaţa lui Eugen Malihen, ca şi a altor pisicani (localnici din satul Grindu, fostul Pisica) - aici şi-a găsit un rost: s-a ambarcat pe un împingător din seria „Mercur”.
Nici nu poţi să faci altceva, lângă Dunăre trăind, decât să revii la ea, iar şi iar, oricât rău ţi-ar fi făcut…
Eugen, fostul pici de 4 ani care s-a salvat, singur din toată familia, doar pentru că primise în grijă un bidon gol din plastic de care a rămas agăţat instinctiv în timp ce nava se răsturna fulgerător, nu putea lipsi la comemorarea celor două decenii scurse de la groaznicul naufragiu. L-am căutat şi în alţi ani – era mereu plecat la muncă, se spunea însă că se ascundea de curioşi.
Acum l-am întâlnit lângă iubita sa: doi tineri subţiri, plini de lumină vor să se căsătorească… când s-o putea. Tânărul de 24 de ani a stat retras într-o parte a puhoiului de lume adunat la sfinţirea îngerului de bronz turnat de sculptorul Mihai Buculei, statuie care străjuieşte numele săpate în piatră ale victimelor „Mogoşoaiei”.
„El zice că sunt norocul lui”…
Valentina Ariton are 16 ani şi face liceul la Galaţi. Stă la gazdă. „Am vrea noi acum, dar până la nuntă mai e”, spune ea, cu simţ practic. Nu o deranjează celebritatea iubitului ei: „Nu mă deranjează chestiile astea – s-a întâmplat, asta e…”
Admite că „poate găsea el alta, la fel ca mine. Mai sunt şi fete ca mine, nu sunt eu singura… Eu zic că el este norocul meu, el zice că eu sunt norocul lui şi tot la fel.”
Cea mai frumoasă întâmplare din viaţa ei: „L-am cunoscut pe el”. Îi spunem în glumă că ea este acum bidonul care îi salvează viaţa lui a doua oară, îi dă o familie – el stă cu bunica. Ea râde: „Da, aveţi dreptate.”
S-a întâlnit cu salvatorul… tot pe o punte!
Eugen lucrează ca marinar pe vase fluviale: pe un împingător tip „Mercur 301”: a urcat pe Dunăre şi a ieşit şi din ţară. De 20 de ani, pe 10 septembrie a fost mereu căutat de ziarişti. Eugen este însă extrem de retras şi mult timp a fost marcat de cumpăna vieţii sale. „Am avut noroc că am fost mai mult plecat, he-he… La muncă.”
O întâmplare de poveste s-a petrecut chiar la bordul vasului său. Comandantul navei l-a întrebat de unde e. „Din Grindu.” „Dar tu ştii de «Mogoşoaia»?” „Ştiu.” „Dar de copilul ăla de 4 ani care s-a salvat pe un bidon ştii?” „Păi, eu sunt acela!” Atunci, omul i-a spus că el l-a scos atunci din apă. Destinele celor doi s-au intersectat iarăşi!
Eugen spune doar ce ştie: „La patru ani, nu ţii minte mare lucru… Eram înăuntru [în salonul navei] şi curenţii de apă au spart geamurile şi am ajuns în Dunăre… Am înţeles că au venit nişte marinari care m-au scos, în timp ce vaporul se scufunda. Şi dintre marinarii aceia a fost unul care acum e comandant pe „Mercur”, Gheorghe Costică. Dacă au fost patru sau cinci, pot spune toţi că m-au salvat...”
Puştiul a fost salvat, pentru ca alţii să-i fure apartamentul de la Galaţi. A rămas la Grindu…
Omul care vede filmul „Titanic” ca… specialist
L-am întrebat dacă are curaj să se uite azi la filme ca acelea despre scufundarea „Titanicului”. „Am mai văzut… Doar sunt marinar, mă uit, nu sunt probleme…” Dar pe Valentina tot nu vrea să o înveţe să înoate, deşi fata îi cere, atunci când el merge la ea, în weekenduri…
Lacrimi scurte, durere lungă
La câte griji au oamenii, plâng scurt, în biserică, apoi se pregătesc de vremuri rele. În timpul slujbei religioase, aceeaşi sfâşiere ca acum 20 de ani.
„Daniela, draga mamii!” – strigă sfâşietor o faţă cernită… Lumânările ard lângă mesele cu pomană.
„Dreptatea e departe!” – ne-au spus mai mulţi, cam cu aceleaşi vorbe. Deşi procesul a fost câştigat de partea română, familiile cernite nu au primit despăgubiri. În ´89 au primit asigurările ADAS pe baza biletului de călătorie: vreo 25.000 lei în banii de atunci. Şi mici ajutoare materiale de înmormântare.
Scriitorul Petre Rău, autorul unei cărţi-document despre naufragiu, observa că, dintre toate naufragiile din lume, aici s-a adunat „cea mai mare cantitate de durere pe centimetru pătrat”, fiind vorba de o mică localitate în care aproape fiecare familie şi-a pierdut câte un membru.
Cimitirul albastru
Am fost şi în cimitir: 138 de naufragiaţi odihnesc numai aici! „Aleea Malihen”, străjuită de un înger strident de ciment vopsit cu albastru şi roşu, aliniază nouă cruci albastre ale celei mai lovite familii din sat. Anca Malihen avea numai 2 ani! Ion, tatăl lui Eugen, numai 34!
Lângă cimitir, un drum care, străjuit de arbori mari, nu duce nicăieri: iarba a năpădit şleaurile! Drumul mare, paralel cu fluviul, drum care taie în două satul, e pustiu.
Într-o curte o întâlnim pe mama Maria Trişcă, rămasă văduvă la bătrâneţe: moşul a lăsat-o pentru lumea ailaltă şi i-a rămas în urmă căruţa. Fără cal! Ce simbol al singurătăţii!
Pe uliţa pustie, copiii, care încă habar n-au ce-i ăla naufragiu, caută motiv de joacă. Trece Luminiţa, o mânză galeşă. „Pe mă-sa o cheamă Doina”, ne informează Ionel.
În curtea bunicilor lui Malihen, casa dinspre drum are pereţii noi, „modernizaţi”. O ţin minte de acum câţiva ani, făţuită cu lut: pleava de grâu încolţise în perete şi îmbrăcase pereţii în lăstari. Mi-am zis atunci că e semn bun. Şi aşa este: Eugen merge mai departe!
Explicaţii foto:
1 - Supravieţuitorul şi "ancora" lui
2 - Mormintele familiei Malihen
3 - Rugă pentru cei duşi
