* Parcă mi s-au luminat Sărbătorile când am aflat că fostul golgeter al Oţelului, Emil Jula, este iubit la nemţi cum n-o fi fost îndrăgit pe strada pe care a copilărit.
Fotbalist de mare caracter, atacantul vândut acum două veri la Energie Cottbus a ajuns să fie votat drept cel mai bun jucător al echipei în acest sezon, lucru care arareori se întâmplă cu vreun sportiv român aflat în exil.
Până şi site-ul clubului german, de la prima accesare, ne oferă un prim-plan generos cu Emil, cel care, cât timp a jucat la Galaţi, a înscris goluri cât pentru trei atacanţi şi a fost înjurat cât pentru alţi o sută.
N-a cerut niciodată milă nimănui, n-a păcălit fotbalul şi, iată-l, răzbeşte într-o ţară în care abia i-a învăţat limba. El este omul care nu dă cu Jula, ci cu tifla contestatarilor.
* Decizia Comitetului Executiv al Federaţiei Române de Fotbal prin care salariile fotbaliştilor ar putea fi reduse unilateral cu până la 50 de procente mi se pare abuzivă, chiar dictatorială.
Sunt de acord că recesiunea mondială a făcut găuri mari în visteriile cluburilor, dar nu-l poţi lăsa pe jucătorul de fotbal, nitam-nisam, cu juma’ de salariu.
Se poate renegocia contractul, se mai poate umbla pe ici-acolo la cifre, dar este absurd să intri cu joagărul în bugetul familiei sale fără să-i dai măcar bună ziua.
Accept că există unii băieţi cărora li se spune fotbalişti din complezenţă, dar este vina angajatorilor că se înţeleg la început să le dea bani cât pentru alţi patru-cinci purtători de tricouri.
* Emoţionant modul în care a trăit antrenorul Barcelonei câştigarea Campionatului Mondial al cluburilor. Luând al şaselea trofeu într-un an - performanţă cu care nici echipele fostului regim comunist, Steaua şi Dinamo, nu se pot lăuda - Pep Guardiola a plâns minute în şir, fiind consolat de indivizii care-i reprezintă pe teren filosofia de joc.
Antrenorul român, dacă ar fi avut ocazia de a apărea la televizor cu lacrimi pe obraji şi mâinile în păr, ar fi făcut-o pentru că nu i-a dat arbitrul unşpe metri şi un aut în terenul advers.
Bine, este o exagerare, dar m-am săturat să văd Dani Petreşti (altfel, îl respect pe tehnicianul Unirii Urziceni) cum n-au altă grijă decât să certe oamenii cu fanioane şi copiii de mingi.
