* Ca să nu piardă prea mult timp în faţa calculatorului (boala mileniului al treilea), mulţi puştani de şcoală primară sunt duşi de mână să facă mişcare în mod organizat * Pe de altă parte, fotbalul şi orele cu doamna învăţătoare le mănâncă vremea de zbenguială *
Fotbalul, aşa cum ar trebui să fie
Piticii conştiincioşi, care după şcoală merg la antrenament şi apoi se gândesc iarăşi la ghiozdan şi penar, n-au nicio vină că fotbalul – disciplina sportivă, nu industria în care aşa-numitele bombe sexy sunt mai mediatizate decât o victorie a echipei naţionale – suferă de vulgarizare cronică.
Ei extrag fazele-spectacol din cel mai iubit sport de pe planetă şi încearcă să le pună în practică la antrenament, nu-i interesează că nu-ştiu-care vedetă şi-a pălmuit partenera de viaţă.
Şcolarii şi instrucţia de tip militar
Ca să aflăm gustul unei zile din viaţa puştanilor cărora balonul cauciucat le oferă ocazia de a fugi din faţa calculatorului, am mers la sala de sport a Şcolii Nr. 3 din Micro 21 (se spune că ar fi cea mai bună construcţie de acest gen din oraşul cu peste 300.000 de locuitori care încă n-are o Polivalentă).
Se „producea” o grupă a Liceului cu Program Sportiv. Vocea tunătoare a antrenorului acoperea scârţâitul vioi al tenişilor, dar nu se auzea acel sunet specific fotbalului, lovirea mingii! Buclucaşele obiecte din piele, multe dintre ele cumpărate de părinţii micilor practicanţi, stăteau liniştite într-un colţ.
„Este încălzirea acum, nici nu ştiu dacă le dă mingea astăzi”, ne-a explicat tatăl unui copil, cu aerul şi limbajul cunoscătorului care asistă la spectacolul preferat.
„Mişcă mai repede! Haide, acum înapoi, atenţie la fluierul meu!” Armată, ce mai, iar tutelele din tribună savurau pe nemestecate efortul de pe parchet.
Toţi pentru unul şi unul pentru toţi
Până la urmă însă, „le-a dat mingea”, mărind satisfacţia taţilor şi mamelor care-şi pun telefoanele pe „silent” pentru a nu fi deranjaţi din ora de instrucţie a odraslelor:
„Aşa da, de când aşteptăm să vedem şi fotbalul propriu-zis!”.
Copiii par teleghidaţi, ştiu una şi bună, că mingea trebuie să scuture plasa adversarilor.
Este bucuria pe care nu le-o ia nimeni. Nici măcar o temă extinsă la matematică, pe care trebuie s-o rezolve imediat după antrenament.
„Verdele bate aut!” mai strigă hotărât dom’ profesor, aşa cum este apelat antrenorul de către titirezii de zece, unşpe ani.
Aici nu există individualităţi, trebuie să pui umărul în folosul echipei chiar dacă încă faci nani cu mama sau nu prea foloseşti liftul de unul singur.
„Dar dacă nu ajunge?”
Finalul şedinţei de dat cu piciorul în minge a picat după o oră şi jumătate, interval standard în acest sport.
Mai transpiraţi decât după o bătaie cu perne (care băieţi n-au încercat-o, când au rămas singuri în cameră?), micii purtători de ghete, jambiere, şort şi tricou se duc uşor spre tribună ca să redevină copii.
Părinţii, bunicii sau verişorii care i-au adus la sală îi ajută la îmbrăcat, le îndeasă fesul pe cap sau le trag cu străşnicie fularul la nas de ca şi cum maturitatea din mişcările dirijate mai devreme de antrenor n-ar fi fost convingătoare.
Dădăceala se risipeşte însă până acasă, atunci când fotbalistul abia scăpat de pamperşi este obligat să-şi respecte contractul cu şcoala.
Există o vorbă care lămureşte fidel situaţia, o folosesc cu precădere taţii: „Eu îl vreau fotbalist, dar dacă nu ajunge, mai ştii?”
Explicaţii foto:
1. Chiar dacă au numai zece ani, micii fotbalişti execută ordinele antrenorului ca şi cum ar fi profesionişti
2. Cine-i primul la minge? Asta-i miza principală a ţâncilor care se visează la FC Barcelona sau Real Madrid
