* Profesor de educaţie fizică şi arbitru de baschet în primul eşalon feminin, concitadinul Relu Dobre a lăsat acum şase ani aceste joburi pentru a-şi încerca şansa peste Atlantic * Acum, specialistul nostru, după ce a luat-o de jos în Canada, a ajuns să reeduce prin sport delincvenţii de pe continentul american * Câştigă cu soţia peste 120.000 de dolari canadieni pe an, bani pe care nu i-ar fi făcut niciodată acasă
Poveştile românilor ajunşi în Canada sunt diverse, iar cele mai multe dintre ele exprimă succesul dârzeniei mioritice care a trecut repede peste „las’ că merge şi aşa”. Un arbitru gălăţean de baschet, poate cel mai bun din oraş în anul 2005, a luat-o pe aceeaşi linie deoarece nu-i mai ajungeau veniturile, cu toate că muncea de dimineaţa până seara. „Eram şi profesor de educaţie fizică la Liceul Dumitru Moţoc, iar soţia preda franceza la Scânteieşti, în judeţ. Ne-am luat inima în dinţi să vedem cum este şi pe partea cealaltă a globului”, rememorează Relu Dobre, un român care a crescut de mic în sport.
A practicat caiac-canoe, atletism, apoi a făcut şi baschet. Poate de aceea a avut curaj să se aventureze într-o lume practic nouă, lume care nu ştia că el avusese pe mână derbiurile Diviziei A autohtone de baschet feminin. Era un necunoscut şi soarta făcea că, la trei luni de la trecerea Oceanului, soţia îi rămăsese însărcinată. „Trebuia să fac orice, să muncesc, aşa am început într-o fabrică de profiluri de plastic. Munceam zi-lumină, ajungeam seara cu praf şi în măruntaie.” A fost dat afară de acolo, şeful de tură, tot român, remarcând stângăcia gălăţeanului care în ţară începuse şi un master în psihopedagogie. Normal, ce treabă avea pedagogia experimentală cu granulele de plastic?
„Plângeam seara, în pernă”
Concediat cu o zi înaintea aniversării soţiei, Relu a avut şansa să primească imediat un telefon din altă parte, de la nişte cunoscuţi. Aşa s-a apucat de asamblat planetare de maşină până când experienţa din România i-a fost echivalată şi a reuşit să intre în învăţământul canadian. „A fost tare greu, dar mă feream să-i arăt asta soţiei. Plângeam seara de unul singur, în pernă, dar nu puteam da înapoi”, spune Dobre care se înscrisese şi în Asociaţia Arbitrilor de Baschet din Montreal: „Începeam să fac ceea ce ştiu, dar programul era infernal. Timp de un an jumătate predam de la 7 dimineaţa, până la ora 15.30, apoi de la 16.00 la 18.00 arbitram un meci sau două de baschet, apoi până la 22.15 aveam cursuri intensive de franceză. Efectiv, dormeam cu capul pe masă!”
Instructor sportiv de pârnăiaşi
De la 12 dolari canadieni pe oră, cât câştiga în fabrică, emigrantul de la Dunărea de Jos ajunsese la 42.000 de dolari pe an, o sumă la care nu avea dreptul să viseze în educaţia românească. Şi nici în arbitraj. Mihaela, consoarta lui Relu, a început de anul trecut să lucreze tot în învăţământ, însă mentalitatea de învingător a bărbatului care a copilărit lângă bulevardul George Coşbuc a mai spart câteva bariere. Dobre a aplicat, în glumă, pentru un post de agent de corecţie la închisoarea din Montreal, a fost chemat la examen, a trecut toate testele şi în prezent educă prin sport delincvenţii, unii extrem de periculoşi. „Când am văzut prima dată că o uşă se deschide, iar cealaltă se închide, mi se făcea inima cât un purece, dar am fost temerar şi acum le arăt puşcăriaşilor ce să facă în sala de gimnastică, la sala de fitness sau cum să joace baschet”, adaugă curajosul, un tip înalt, corpolent, al cărui venit a crescut corespunzător.
Merge la meciurile lui Bute
În plină criză economică – „La noi, în Canada, încă nu se simte!” – sportivul gălăţean de 34 de ani aventurat într-o ţară străină are maşină, propriul bloc (demisol, parter şi etaj, încasează bani şi din chirie) şi ia lunar, alături de soţie, aproape 400 de milioane de lei vechi! „Duc o viaţă liniştită, iar singura problemă este că nu prea ai prieteni aici. Românii sunt mult mai reci în Canada, abia dacă ne vizitează cineva la două luni de zile, de aceea zic că prieteni îţi sunt doar membrii familiei, soţia şi băiatul. În schimb, nu ratez meciurile de box ale lui Lucian Bute, de la Bell Centre, mă duc să-l văd pentru că este gălăţean de-al meu. E ca şi cum aş fi cu el, acasă. Oricum, dorul de Galaţi, de părinţi, nu poate fi stins vreodată”, admite fostul profesor de sport care în oraşul natal lua 800 de lei pe lună, o mizerie de leafă. Visul canadian l-a scos din rând şi, până la urmă, l-a ajutat să-şi exploateze corespunzător cunoştinţele.
