Lumina intră-n Sine şi-ncepe să lipsească încet-încet, se-ncuie, de parcă i-ar fi frică, se face mică, mică, din ce în ce mai mică, nu se mai vede, viaţa şi moartea stau sub mască, în templul Întuneric la suflet şi la faţă, real/prezent (?) în susul şi-n josu-nchipuirii şi al minciunii până a se adeveri i-i... şi-ncepe demascarea, şi iarăşi mă învaţă, şi iarăşi mă dezvaţă să (nu) cred ce se spune: această frumuseţe e-n veci Deşertăciune!... E limpede? ...

Nea Ion Dumbă abia mă vede şi abia-mi răspunde la salut, aşa-i de ocupat cu paza pădurii. Că-i pădurea Statului, nu a celor care-or s-o taie pe toată, mai târziu, cam peste jumate de secol, s-o facă foc la grătarul cu femur de cinteză şi pectoral de cuc, dar şi scânduri şi furnir pentru copârşeul în care va să se mute mă-sa moartă de ciudă că a plămădit, a frământat, a dospit şi a fătat asemenea criminali. Da? Pădurarul are un caiet cu linii paralele orizontale ş ...

Hau du iu du, madam?... E mult de când nu te-am văzut. Să ştii c-am fost plecat (cincizeci de ani) la pomul lăudat. Te rog să-mi spui pe loc: ce ai de gând? Am fost şi n-am învins. M-am plictisit tot scuturând. Cădeau numai omizi. Am prins doar câţiva fluturi invalizi şi-am ascultat un greier ofilit. Şi să mai ştii, madam, că te-am sunat pe fix şi pe mobil, de multe ori. Voiam să vin, să-ţi dau vreo două flori. Sunai (întotdeauna) ocupat. Chiar m-ai făcut gelos. Gând ...

Te duci la pădurăreasă, femeia pădurarului Ion Croitoru, zis Ion Dumbă! Te duci să aduci un bon de lemne! La ea te duci! Pentru că el nu-i acasă! Umblă prin codru ÅŸi păzeÅŸte copacii! ÃŽi numără, îi adună, îi scade...! Mă rog, treaba lui! Când ajungi, dai bună ziua la toÅ£i, zici sărut mâna Mariei, îţi dă hârÅ£oaga ÅŸi te întorci repede, acasă! Nu cumva să umbli gură cască, după chimere ÅŸi alte năzdrăvănii, că te sfărâm! Că, uite, bate Brumărelul la poartÄ ...

Bună fie-ţi dimineaţa, doamnă mov cu dumitriţe de atunci, când toate cele multe erau cestea toate pe cărarea dinspre gara cea măruntă şi uitată în lumina puţintic-a lămpii(sticlei) afumate! Bună fie-ţi dimineaţa cum atunci, în ochii fetei care se ducea la gară să aştepte-un tren de noapte încărcat cu bună ziua, încărcat cu foaie verde ca lumina amăruie-n sticla lămpii afumate! Bună fie-ţi dimineaţa până-n dimineaţa ceea din străfundul amintirii, plin cu visur ...

În fiecare ziuă şi în fiecare noapte, Cineva mă întreabă invariabil şi destul de frumos: eşti TOT? Mărturisesc: n-am putut, n-am vrut, n-am ştiut şi nu am catadicsit să răspund. Şi nici nu m-am străduit să pot, să vreau, să ştiu. Să învăţ, adică. Totdeauna, după întrebare, am considerat şi mi-am zis că nu-mi lipseşte nimic, în pofida convingerilor unora şi altora că-mi lipseşte o doagă. Ori, şi mai abitir, că am o doagă în plus. Adică, pasămite, sunt/aş ...

Mă uit în jur, silabisesc [să (nu) se ştie]: es-te fru-mos, foar-te fru-mos!... Frumos şi rar îmbătrâneşte papagalu-n colivie... şi eu degeaba-mbătrânesc în calendar! Silabisesc: n-am învăţat să-i dau mâncare acestei păsări, cestui zbor să-i dau deschis, cestei minuni să-mi cer oleacă de iertare!... Nu i-am cerut, n-am ascultat-o şi n-am scris! Stă (negreşit) pe balansoar... şi mai şi cântă... şi-n ochii mici... (două cireşe amărui)... văd cum îşi poartă ( ...

Cu-n semn de cruce n-aerul înăbuşit în fum de lumânare şi tămâie, popa-şi sfârşeşte binecuvântarea clară ca negura despre călătoria pe care fostul viu Costică D. Costică urmează s-o facă obligatoriu şi definitiv în postura de mort prezent şi viitor. După cum zice şi crede lumea care nu a citit nici "Păcală", călătoria va începe imediat, după aşezarea sicriului groapă, cu o viteză uniform ne/accelerată, conformă cu dorinţa mortului de a-şi regăsi şi trăi v ...

E pur şi simplu-(n lume) când arătura-i gata şi vii vin cu seminţe (degrabă)-n buzunare... când plânge împrejurul, dar nimenea nu moare, oricât ar vrea pământul, oricât ar vrea lopata!... Nu din seminţe-s toate... şi sfinte, şi păgâne? nu zicem: du-o (doamne)-n ţinutul cu verdeaţă?... nu credem (totdeauna) că cineva ne-nvaţă (din tot nimicul cesta) ce pleacă, ce rămâne?... Eu sânt! tu eşti! el este!... o veşnică minciună în care-ndeasă vamă şi prostul şi-nŠ...

Da... Jana se despleteşte şi începe să plângă torenţial. Potop de lacrimi îşi revarsă pe pardoseala capelei. Ofranda lichidă se scurge pe scări şi, apoi, ca şi cum nimeni nu a mai plâns niciodată la celelalte morminte, pătrunde şi umple lacrimatoriile, însă şi rădăcinile vieţii (şi ale morţii) deopotrivă. Văduva aproape neagră nu plânge sec. Vorbele ei povestesc nenorocirea bietei femele, zguduie monumentele funerare zadarnice, impresionează toate babele aproape st ...