"Românului i-e greu până se apucă de treabă, că de lăsat de-ndată se lasă". Ştiţi cine a zis vorba asta? Dacă da, atunci jos pălăria pentru voi, aveţi o cultură minimală, pentru care mă înclin în faţa voastră. Dacă nu ştiţi, atunci am să vă dau câteva indicii. A scris "Povestea porcului", "Soacra cu trei nurori" şi o carte de amintiri. Din alea din copilărie!
Dar nu despre povestitorul născut la Humuleşti vreau să vă vorbesc, ci tot despre câteva forme ale unor cuvinte, folosite greşit şi din ce în ce mai des. Există, în limba română, câteva substantive, cu un comportament flexionar special, care pot crea probleme în privinta formelor de plural, articulate. Iar cel mai bun exemplu este cuvântul "ou", care are următoarele forme de plural: ouăle (nu ouălele) şi ouălor, la genitiv-dativ (nu ouălelor). Exemplu: Am fiert ouăle/ Culoarea ouălor este cea potrivită.
Aşadar, dacă vă gândiţi cui a venit rândul la vopsit, să ştiţi că ouălor. "În Joia Mare, e rândul ouălor la vopsit". Destul de simplu, nu?
Una dintre cele mai ciudate greşeli pe care le-am auzit în ultima vreme a fost la folosirea formei de plural a cuvântului "atu". Bănuiesc că şi voi ştiţi să jucaţi whist, joc în care atuul este o parte importantă. Ei bine, cuvântul "atu" are mai multe forme de plural, cum ar fi atuuri, atuurile sau atuurilor. Ei bine, eu am auzit folosindu-se forma "aturi". Vorbită! Şi fără două "uu-ri"!
Şi da, ştiu, am mai scris despre folosirea pleonasmului şi despre cât de bun prieten ne este nouă, românilor. Dar voi aţi participat la alegerile electorale? Nu vă întreb dacă aţi fost la vot, am văzut cu toţii statisticile, dar vă spun că însăşi sintagma "alegeri electorale" este pleonastică până în măduva spinării. Asta pentru că "electorale" înseamnă, evident, tot alegeri. Deci, participăm la alegerile alegeri? Întreb pentru nişte prieteni, care ar putea să iasă la vot de data asta!
Cuvântul săptămânii
ALOCUŢIUNE - recunoaşteţi, şi voi v-aţi gândit măcar o dată că "alocuţiunea" desemnează o parte din gramatica limbii române. De fapt, alocuţiunea este o scurtă cuvântare, care-i aparţine unui general sau unui împărat şi pe care acesta o adresează oştirii sale. De acolo a pornit totul!
