"Mergem la sigur!" - îi asigură skipperul. Căpitanul, care vorbea foarte puţin, spunea întotdeauna numai cât trebuie. Partea nasoală era că, desigur, trebuia să se sape - se ştie, după orice comoară se sapă! -, iar secundul Alatriste, oricând gata să comande altuia să ridice o velă sau să se bulucească la cabestan, nu găsea potrivit cu cinul său să pună mâna la astfel de lucruri. Munca este doar pentru sclavi, ori pentru blestemaţii de ingleji capturaţi, nu? Era însă de înţeles că, dezgropând o comoară ce putea fi colosal de bogată - şi asta judecând după strălucirea singurului ochi, ochi de pirat, al skipperului, el comandante Diego Caladorro - era deci firesc să sape cât mai puţini şi cu ranguri cât mai mari în frăţia neagră, atunci şi câştigul fiecăruia ar fi fost mai mare. Şi ei erau exact cât trebuia ca să care un cufăr: Servantes, bucătarul care le fripsese maţele vreme de două campanii, secundul şi comandantul. Chestia era că, desigur, când comoara va ajunge la locul ei, şi tontul de Servantes va ajunge la locul lui - pe fundul oceanului, cu un pietroi măricel de gât. Paco Alatriste nu era prea sigur nici în privinţa propriului gât, însă putea spera să-l sucească el mai întâi pe al skipperului.
Săpau şi săpau de ore întregi, pe rând, mai puţin comandantul corabiei de piraţi. "Poate că a fost o minciună şi o să găsim nada!" - răbufni secundul. Skipperul replică însă: "Un iezuit a plătit secretul cu viaţa lui, murind foarte încet, până să-i smulg harta. Ticălosul m-a implorat însă să n-o dezgrop". "Înseamnă că-i un tezaur baban", se băgă neîntrebat în vorbă bucătarul. Comandantul îi porunci să-l schimbe pe secund. La prima lovitură de cazma, se auzi ACEL sunet: era lemn masiv! Se loviră cap în cap sărind deodată toţi trei în groapa adâncă şi se apucară să scurme cu ghearele. Cufărul, enorm (nu mai văzuse niciunul aşa ceva!), legat în fâşii dintr-un metal straniu, nu avea însă lacăt ori broască. Skipperul trase de belciug şi capacul, greu, se deschise uşor, arătând ochilor ieşiţi din orbite o privelişte neaşteptată. Pur şi simplu, cufărul era gol! "Ha, v-au tras pe cosor!" - izbucni bucătarul, însă comandantul se mulţumi să-l măture cu dosul palmei, exclamând: "Uite, mai are un capac!". Într-adevăr, fundul era bombat, ca şi capacul. Începură să-l lovească, zadarnic, cu picioarele, minute bune, când, deodată, fundul se deschise parcă singur în jos: pe partea cealaltă, trei piraţi se holbau încoace. Cine naiba a avut vreodată parte de un vortex atâta de scurt?
Ilustrație de Victor Cilincă
