Nu în puţine rânduri, s-a vorbit despre domnia lui Constantin Brâncoveanu în termenii decantării unei multitudini de influenţe – orientale, balcanice, autohtone şi chiar occidentale –, această inflaţie a modelelor fiind ea însăşi structural barocă. În manifestările artistice ale epocii nu doar aceste convieţuiri sunt vizibile, ci şi o remarcabilă unitate trans-artistică.
Cu alte cuvinte, ceea ce configurează „stilul brâncovenesc” – un repertoriu de elemente, anumite principii compoziţionale, un anume „spirit al epocii” etc. – poate fi identificat deopotrivă în arhitectură, în pictura de icoane şi în miniatură, în sculptura lespezilor funerare şi a mobilierului liturgic sau în aşa-numitele „arte somptuare” – orfevrăria şi broderia.
O primă observaţie vizează amploarea evoluţiei arhitecturale. Între 1680 şi 1730 sunt înălţate nenumărate lăcaşe de cult, dar mai ales edificii seculare, pentru prima oară inspirate de habitudini occidentale de locuire şi ambientare. Această activitate edilitară fără precedent însumează câteva programe arhitecturale majore: mănăstiri (Cotroceni, Hurezi, Văcăreşti); biserici metropolitane (Biserica Doamnei , Biserica Creţulescu, Stavropoleos, Fundenii Doamnei); palate şi conace (Potlogi, Mogoşoaia).
O a doua remarcă are în vedere capacitatea de reverberare stilistică a acestor ctitorii, transformate în nuclee de producţie artistică, prin necesitatea liturgică a decorării picturale sau a înzestrării cu tipărituri, miniaturi, dar mai cu seamă cu odoare de cult (chivot, potir, epitrahil, epitaf, dvere, poale de icoane etc.). Între aceste tezaure bisericeşti, cele de la Cotroceni şi Hurezi ilustrează nu doar tranziţia subtilă de la expresia culturală cantacuzină la cea brâncovenească, ci şi nivelul aulic al artelor somptuare, întrucât au fost comisionate direct de către domnitor.
În al treilea rând, putem observa în ce măsură arhitectura acestei jumătăţi de veac (1680-1730) are capacitatea de a revigora tradiţia moştenită. În mod previzibil, arhitectura sacră este mai puţin novatoare în privinţa volumetriei şi a spaţialităţii, constrângerile de ordin teologic fiind compensate de locul (şi rolul) privilegiat al aparatului decorativ. În schimb, deosebit de importantă în registrul construirii unei imagini aulice a domnitorului – cu accente imperiale şi cu invocarea unor continuităţi ideale, metaforice, cu Bizanţul – este instituirea unei genealogii dinastice, prin intermediul celor mai importante biserici, genealogie al cărei monument-princeps este ctitoria de la Argeş a lui Neagoe Basarab. Tipologia acelei biserici-relicvariu – plan triconc cu pronaos supralărgit – este reluată, astfel, în seria alcătuită din Biserica Patriarhiei (1654-58), biserica Mănăstirii Cotroceni, biserica Mănăstirii Hurezi, biserica Sfântul Gheorghe-Nou (1706), respectiv biserica Mănăstirii Văcăreşti.
O veritabilă inovaţie de ordin spaţial şi volumetric se petrece însă în zona arhitecturii civile, a caselor „de zăbavă şi priveală”, dintre care palatul Mogoşoaia, construit de Constantin Brâncoveanu, în 1702, pentru fiul său Ştefan, reprezintă fără îndoială cel mai spectaculos exemplu. Acest edificiu, de o monumentalitate singulară, este emblematic în privinţa sintezei operate de „stilul brâncovenesc”.
Privite în ansamblu, toate aceste edificii brâncoveneşti – deopotrivă laice şi de cult – relevă o frapantă diversitate. Ceea ce le unifică este aparatul ornamental, precum şi modularea în materialităţi felurite a unui repertoriu decorativ unitar, fie de o manieră reţinută, limitată de câteva zone de articulare (ancadramente de ferestre şi uşi, piedestaluri sau balustrade) fie, dimpotrivă, debordând pe întreaga suprafaţă a zidăriei, în antrelacuri pictate sau în stucaturi filigranate.
Din acest repertoriu, catalizatorul „stilului brâncovenesc” este, probabil, coloana: de sorginte occidentală, mimând în repetate rânduri ordinul corintic prin intermediul capitelului cu frunze de acant, uneori torsadată, alternându-şi răsucirea – precum în cazul loggiei de la Mogoşoaia sau al pridvorului bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti – cu un pitoresc efect dinamic.
Brâncovenesc, postbrâncovenesc, neobrâncovenesc
Analizat în realitatea lui factuală, „stilul brâncovenesc” se sustrage unei delimitări stricte, imposibil de restrâns cronologic (doar) la sfertul de veac al domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Trecerea de la expresia stilistică a epocii cantacuzine (1679-1688) la cea imediat următoare este pe atât de insesizabilă pe cât de evidentă este continuitatea epocii brâncoveneşti cu cea guvernată de primii domni fanarioţi (1714-1730). Prin urmare, „stilul brâncovenesc” nu poate fi dislocat dintr-o jumătate de veac relativ unitară, care începe cu Şerban Cantacuzino şi se încheie cu Constantin Mavrocordat . În acest conglomerat stilistic, pe de altă parte, intră şi etapa „postbrâncovenească”, de difuzare şi simplificare (ruralizare chiar), care trece chiar dincolo de pragul secolului al XIX-lea.
Anii înscăunării lui Constantin Brâncoveanu reprezintă ultima etapă coerentă (şi glorioasă) a istoriei postbizantine pe teritoriul românesc, după domniile valahe ale lui Neagoe şi Matei Basarab sau cele moldave ale lui Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu. Spre deosebire de toate acestea, epoca brâncovenească a dobândit, încă din veacul al XVIII-lea, o anvergură trans-teritorială, radiindu-şi influenţa către Moldova şi Transilvania. Pornind de la această realitate, apare firească identificarea ulterioară, în repertoriul stilului brâncovenesc, a unui veritabil depozit de componente specific „româneşti”, speculat pe larg în procesul construirii identităţii naţionale.
În sfârşit, preliminariile unei lecturi riguroase a epocii brâncoveneşti nu pot omite chestiunea domeniului acoperit de noţiunea de „stil”, fatalmente convenţională, care poate face referire fie la totalitatea manifestărilor culturale, fie la ansamblul de elemente specifice (stileme), constituite în câmpul artelor şi articulate potrivit unor principii sui generis.
Sursa: historia.ro
