Actorii Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani au adus la Festivalul de Comedie din Galaţi un spectacol după o variantă a piesei „Ultimul Sutto”, de Dumitru Crudu, în regia lui Sandu Vasilache. În 2002, varianta iniţială a luat premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului.
Subiectul, inspirat dintr-un fapt real (domnitorul Alexandru Sutto a existat), este tratat în manieră absurdă şi grotescă. Sutto, crud şi asupritor, moare subit şi grotesc, la closet.
Slugile palatului se hotărăsc să întreţină cu orice preţ aparenţa că el trăieşte în continuare, altfel şi-ar pierde toate privilegiile. Ei manipulează cu ajutorul imaginilor din timpul vieţii domnitorului, regizate de fiecare dată în funcţie de noile realităţi socio-politice, reuşind chiar să-l realeagă în funcţie de două ori.
Iniţial, în faţa cadavrului, paharnicii, spălătoresele, bucătarii au câteva puseuri de curaj, la care nici nu ar fi fost în stare să se gândească dacă stăpânul ar fi fost în viaţă. În cele din urmă, revin la comportamentul călduţ, obişnuit faţă de domnitorul care „e mort, dar nu e mort”.
Dezumanizarea lor este totală, asumată fiind, de bună voie. De aici şi cele mai groteşti momente ale spectacolului, care mizează şi pe un fir paralel, cel al iubirii dintre doamna Sutto şi una dinte slugi.
În acest spectacol cu ritm rapid, comicul, unul tragic, se manifestă în special la nivelul situaţiilor în care sunt puse personajele – de exemplu, imnul cântat în cimitir, în faţa mormântului lui Sutto, după ce e ales din nou, sau imaginile cu Sutto, proiectate şi reasamblate pe un miniecran.
De remarcat coregrafia prin care slugile par simple marionete, dar şi decorul minimal sau costumele-uniformă asortate la jobenuri „a la politicieni”. Gălăţenii, prezenţi în număr ceva mai mare la acest spectacol, au apreciat reprezentaţia de marţi seara pe care au asociat-o, cu siguranţă, realităţilor de astăzi.
Explicaţie foto: Deşi moare în primele minute ale spectacolului, domnitorul Alexandrul Sutto pare că nu lipseşte niciun moment de pe scenă
