Au fost în Istorie atâtea şi atâtea femei cu talent şi suflet uriaş în România, numai gălăţence de seamă câte au fost, însă uneia, Reginei Maria, cea care nu a vrut să semneze Pacea de la Bucureşti, dând ocazia să ne negociem după război drepturile Unirii, acestei femei-fenomen i s-a luat şi şi-a luat dreptul de a nu vorbi desluşit despre marea sa lucrare, înfăptuită cu ceilalţi, însă aproape singură!
La 14 ani, însoţindu-şi la Malta tatăl, amiral al Flotei de Mediterana, Missy se îndrăgosteşte platonic de George, viitorul Rege George al V-lea. Bunica, Regina Victoria, plănuieşte o căsătorie, însă ducesa de Coburg, mama principesei Maria, Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, singura fiică a Ţarului Alexandru al II-lea, nu înghite aşa ceva: preferă estul Europei şi, la 17 ani, îi oferă un tânăr din cea mai nobilă casă germană: pe Ferdinand. Maria şi George rămân prieteni pentru toată viaţa. La basmul din tinereţe apelează regina în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, când îi cere regelui englez ca să ne ajute ţara, la negocieri. Alături de George, ar fi fost prinţesă-consoartă, România putea fi însă o ţară pe măsura ei! Şi viitoarea regină i se dedică României!
Regina României venise la Paris, unde „Aliaţii noştri înclinau să ne lase baltă”, după ce, acasă, purtase „discuţii îndelungate cu prietenii credincioşi care mai erau încă în ţară, ca generalii Berthelot şi Greenly […]. Cu fiecare ocazie când apăram drepturile noastre, discursul meu era extrem de pătimaş, obrajii mi se aprindeau, iar ochii-mi sticleau tăioşi, aproape sălbatici – copiii obişnuiau să numească privirea asta „ochii de lup ai mamei”. Eram conştientă de impactul vorbelor mele, astfel că nu-mi cruţam cuvintele şi ştiam cum să aprind flacăra în privirile celor ce mă ascultau, cum să-i incit. Apoi, într-o bună zi, pe neaşteptate, regele m-a întrebat dacă aş fi de acord să plec în străinătate pentru a pleda acolo cauza noastră”. Fusese ideea premierului Brătianu, în blocaj la Conferinţa de la Paris. Sunt rândurile de maturitate ale reginei exilate de fiul său Carol, cuprinse în best sellerul istoricului dr. Diana Mandache, publicat la Londra şi în mai multe ediţii româneşti: „Later Chapters of My Life. The Lost Memoirs of Queen Marie of Romania” (Sutton 2004).
Şi „devenise un obicei să fiu consultată în toate problemele: oamenii se obişnuiseră să se uite la mine ca la centrul de coordonare al fiecărui efort. Şi îi obişnuisem să-i ascult la orice oră din zi; nimeni nu se întreba dacă eram capabilă de acel efort, ori dacă nu cumva eram obosită, dacă chiar era treaba mea”, îşi mărturisea regina, abia târziu, rolul său important.
Nu dă nume, dar recunoaşte că, după încheierea războiului, a corespondat în străinătate: „Aceşti domni militari au păstrat legătura în permanenţă cu mine, astfel că am primit, mai mult neoficial, multe informaţii, unele teribil de dezagreabile, pe care urma să le transmit mai departe, în doze mici şi cu tact, regelui, care nu avea timp să asculte mereu întreaga poveste (s.n.). Vedeau în mine omul căruia i se poate spune adevărul întreg, chiar şi acele lucruri care ar fi doborât persoane mai robuste sufleteşte decât mine, şi asta pentru că eu nu mă plângeam niciodată, nu ceream îndurare”, chiar dacă era afectată puternic de veştile rele, afişând „cel mai desăvârşit calm” – „chiar dacă-mi tremurau genunchii, zâmbetul nu-mi pierea de pe buze pentru nimic în lume”.
Frumoasa suverană din ziar
Cotidianul "Le Figaro” scria în 6 martie că „şarmanta suverană” sosise în dimineaţa anterioară, fiind primită cu simpatie de către parizieni la Gara Lyon din Paris. Primele informaţii sunt vizual-de modă: pelerină bordeaux, pălărie de pai cu bordură din lamé de aur (pare să scrie o jurnalistă). Era întâmpinată de „o asistenţă numeroasă”, „clocotitoare". Însă, dintre oficialii francezi şi români (premierul Brătianu, generalul Coandă, şeful Misiunii Militare Române la Paris şi, printre alţii, reprezentant al diplomaţiei române în capitala Franţei, „ministrul” (adică consulul) Victor Antonescu, consulii români din SUA şi Marea Britanie şi Diamandi, consulul arestat de bolşevici şi eliberat de colonelul Boyle, într-o incredibilă aventură), nu făcea parte chiar preşedintele Franţei, ci un reprezentant – colonelul Nodet, adjunctul ministrul francez de Externe şi alţi câţiva, tot prin reprezentanţi. Și Ion Antonescu îşi începea atunci activitatea politică, cu ocazia Conferinţei de la Paris, printr-un război mediatic. El tocmai publicase studiul „Românii. Origine, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor” (Bucureşti, 1919), cu accente naţionaliste, încercând să demonstreze drepturile „în baza cărora România va trebui să iasă de la conferinţa de pace cu graniţele pentru care a sângerat şi la care a aspirat neîntrerupt mai bine de zece secole”.
Pe regină o aşteptau la Gară şi româncele, doamnele înalţilor domni, cu jerbe şi flori: violete (parfumul de violete, care îi aminteau de Malta, desigur, şi de idila nevinovată cu viitorul rege George al V-lea, o va însoţi toată viaţa. Şi acum, mereu, în ziua morţii reginei, la Pelişor iatacul ei miroase deodată a violete, după relatările unui muzeograf – găsim scris în „Adevărul” de Ploieşti. Un parfum fără vârstă care transcende timpul.
Un ajutor preţios şi povestea unei iubiri curate
În ziua de 5 martie, Consiliul municipal al Parisului îi trimitea reginei, la Ritz Hotel, o jerbă enormă, tot prin reprezentant, însă. Prima grijă a reginei: sfatul cu negociatorii noştri la Conferinţa de Pace. Urma pasul doi: întâlnirea cu Regele George, prinţul dragostei romantice, care o va aştepta acum personal, nu prin intermediari, în gară. El va face desigur presiuni pe lângă „verii” europeni la Conferinţă, unde, potrivit gazetei „Daily Mail”, chiar premierul britanic, Lloyd George, se întreba serafic: „Unde dracu´ este locul ăsta (Transilvania) pe care România este atât de nerăbdătoare să-l aibă”, puncta istoricul Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.
Însoţită de fiicele sale, principesele Elisabeta, Maria şi Ileana, regina traversează Canalul, la Londra, sub pretextul că îşi vizitează fiul cel mic, pe principele Nicolae, la colegiul militar Eton – deschis atunci când Napoleon al III-lea ameninţa, la 1860, să invadeze Marea Britanie! Urma încă un mic pas: împrumutul bijuteriilor de la bunică, regina Victoria, ca să arate ca o regină, în ciuda furtului comis de puterea bolşevică.
Se va întoarce la Paris şi se înţelege excelent cu preşedintele american, protectorul ţărilor mici. Reîntâlnire şi cu o mare dragoste, colonelul Boyle, numit duce de Iaşi, după serviciile aduse. Fostul căutător de aur s-o fi simţit umilit că nu a reuşit să smulgă de la bolşevici şi Tezaurul ţării, împreună cu bijuteriile reginei, astfel încât el mijloceşte măcar un împrumut de stat canadian pentru România.
Pe 7 ianuarie, când regina părăsise vremelnic Franţa, ziarul scria despre conferinţa de presă („une audience”) de la Ritz, din ziua precedentă, jurnaliştii fiind prezentaţi reginei de către Antonescu. Regina îşi declara „dragostea ardentă” pentru Franţa şi, „în accente patetice”, ce aştepta România de la sora ei şi a povestit despre grelele noastre încercări din război. Lucruri interesante se desprind din lectura acestui ziar – datorată ediţiilor scanate ale Bibliotecii Naţionale Franceze – dar foarte interesant mi se pare interviul în exclusivitate al jurnalistei-scriitoare Colette cu regina-scriitoare, publicat de cotidianul inventat cândva de un american la Paris, în spirit plăcut-agresiv, „Le Matin”, într-un milion de exemplare!
