„Aici a fost o maşină infernală, spuse Nolan, deşi se prinsese toată lumea că fusese o bombă cu ceas. De când aviaţia germană bombarda Londra, o astfel de operă artizanală, ca pe vremuri, devenea de-a dreptul un spectacol. Doar că amiralul ucis aici, în casa din Liverpool Street 79, fusese o piesă babană în mecanismul Apărării! Odată cu el fusese spulberată însă, fără niciun rost, şi subreta. Din câte am înţeles eu de la căpitanul Soams de la Scotland Yard, oricum fusese angajată de probă. O irlandeză, însă o fetiţă destul drăgălaşă: căpitanul ne arătase cu câteva clipe înainte o fotografie de-a ei, iar eu a trebuit să-l servesc cu o ţigară. Din rezerve. Colaboram bine cu Scotland Yardul, în sensul că poliţiştii ne dădeau partea de cercetare criminalistică (ce reuşeau ei să dosească, tot aflam de la o „cârtiţă” de-a noastră, sub acoperire undeva sus în Poliţia londoneză), dar noi, bineînţeles, nu le dădeam nicio informaţie. NOI adunam tot!
„Uite, încă o rotiţă dinţată, trebuie să fi fost un ceas de masă Victoria”, se băgă în seamă bobocul meu. Nolan ăsta nu ştia să-şi conserve energia, gândea acum în locul poliţiştilor. Treaba noastră era nu să-i prindem pe terorişti, ci să-i avem tot timpul sub observaţie, fără ca ei să ştie. Şi să împiedicăm astfel următorul sabotaj, furt de informaţii sau atentat. Asta... dacă era cazul: uneori, fără să ştie, spionii ăştia germani îmi făceau treaba şi astfel, uhuhu, mai scăpam de vreunul dintre aroganţii noştri păpuşari din Foreign Ofiice sau Royal Navy. Fără frânele lor, era mai uşoară avansarea mea în departament.
Oricum, nu era treaba noastră să scotocim după rotiţe de ceas şi după resturi carbonizate, era munca Scotland Yardului să caute aşchii de os şi, la noroc, vreun femur întreg. Ce nu fusese împrăştiat de suflul bombei pe tavan şi pe pereţii cu tapet de mătase aurită decorate cu frunze de culoare roşu englez cu turcoaz, tot ce nu fusese hăcuit de schije, arsese frumos până la venirea poliţailor. Când am intrat în clădirea cu etaj, îmi era foame, însă mirosul ACELA de carne arsă şi de fum iute nu mă mai îmbia… Poate nici n-o să mai pot mânca o vreme beefteck. Mai văzusem eu astfel de lucruri, însă mirosul e la mine mai sensibil decât văzul...
(II)
Nătăfleţul ăsta de Nolan, ajunctul meu care mă încurca mai tot timpul, împrăştia din când în când cenuşa cu piciorul, cred că ticălosul spera să mai găsească la locul exploziei bombei vreo brăţară cât de cât întreagă. Avea o logodnică nouă şi astfel mai economisea şi el... Mahării ăştia ai Amiralităţii poartă chiar şi în somn ceas cu lanţ scump şi brăţară din aur! Sir Barrymoore, acum împrăştiat pe pereţii cu tapet şi lambriuri acaju, fusese faţa secretă a apărării noastre antisubmarin, iar naziştii se pricepuseră, iată, să-l elimine. Abwerul dispunea de sume uriaşe pentru agenţii lui nenorociţi din Anglia, tipărea tone de bani falşi, aşa încât amiralul Canaris, fostul comandant de submarin, putuse plăti uciderea lui Barrymoore. Abwerul nu se zgârcea, în timp ce nouă Guvernul Majestăţii Sale începuse să ne taie din fonduri imediat după celălalt război mondial - cum se zice: "Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară!". "Maurul" suntem noi, Millitary Intelligence Section 6 - MI6 e mai uşor de ţinut minte şi sună mai milităros, mai select şi mai serios... Poţi să-i spui şi Secret Intelligence Service, mai scurt, SIS.
Mister Smith - ce lipsă de imaginaţie, să faci acte false pe un nume pe care orice american şi-l scrie în registrul hotelului de periferie atunci când iese cu nevasta şefului! - era, declarase la intrarea în ţară, un banal comerciant yankeu de cămăşi de noapte. Venea din Lisabona, care colcăie de astfel de spioni nazişti "vopsiţi" în culori aliate - fără nicio cămaşă de noapte! Sau poate că friţii voiau să-l urmărim, în vreme ce altcineva se juca plasând bombe şi otrăvuri la Amiralitate şi printre membrii Cabinetului?
Armata l-ar fi arestat "preventiv" pe acest suspect banal Smith, care nu frecventase niciodată întrunirile lui Mosley, nu participase nici la mitingurile lui fasciste pe străzile Londrei. Prea se ferea să întâlnească nazişti britanici, zău aşa. Apropo de Sir Oswald Ernald Mosley, al şaselea baronet de la Ancoats, lider al British Union of Fascists: pot să mă laud că eu şi oamenii mei am reuşit să-l trimitem după gratii, iar când a ieşit de acolo nu mai avea gheare!
(III)
„Ar trebui arestat dracului careva”, ne şopti îngrijorat sergentul Mc Gregor. „Măcar să se vadă că Scotland Yardul îşi face datoria.” „Cum adică, să arestaţi un guşter nevinovat?” – se miră Nolan al meu, care nu ştia încă prea bine cum merg lucrurile. Publicul trebuie să ştie că Poliţia veghează! Explodează o bombă? Arestezi iute pe primul nenorocit disponibil, cu mutră de ucigaş şi, până te faci că-l anchetezi, apare altă nenorocire şi publicul se uită în altă parte. Apoi, eventual, poţi da drumul şi „guşterului”, cu un picior în dos. O să-ţi fie şi recunoscător…
Nolan îşi puse melonul: era rândul lui să intre în schimb. Urma să preia filajul spionului John Smith. Oftă: „De ce nu-l arestează dracului, să-l interogheze ca lumea? M-am săturat să tot tremur pe străzi, urmărind o umbră care nu face nimic suspect!” „Taci şi supune-te, agent!” – îi poruncii. Dacă Armata l-ar fi reţinut pe Smith ăsta, riscam să se rupă firul: dacă Smith e un spion antrenat să reziste la torturi? Speram însă că va face în sfârşit o greşeală, măcar un contact dubios, să descopăr astfel o reţea întreagă, aşa că dispusesem să fie doar urmărit. Am reuşit să împiedic arestarea „americanului” – ăştia se pregăteau s-l bage adânc în „Cuşca Londrei”, unde sunt duşi la secret ofiţerii germani prizonieri. Acolo, între liniştitele vile din grădinile palatului Kensington, locuite de prinţi, de milionari ori de fii de sultan, nu departe de ambasade străine, specialiştii Armatei torturează imaginativ prizonierii ce păreau „să ştie ceva”. Nouă poliţişti zdraveni munceau în închisoarea secretă administrată de colonelul Alexander Scotland, în cinci camere de interogare, smulgând „prin orice metodă” informaţii. Reale sau false. Când ţi se smulge o unghie, spui orice vrea cleştele… Unii dintre nemţi erau apoi îngropaţi în grădina liniştită…
Dar… „scopul scuză mijloacele”! Nazismul începea să vorbească engleza, prin organizaţii precum cea a lui Sir Mosley, care ne sfidase prin marşuri fasciste chiar pe străzile Londrei, sau, cu 10.000 de membri,Ligă Nordică, a deputatului Ramsay, cu strânse legături cu Hitler, era doar una dintre ciopercuţele naziste finanţate de companii precum Thomas Cook, Price Waterhouse sau Dunlop, îmi spusese chiar mister Maxwell Knight, şeful Secţiunii B5b din MI5, cea care urmărea fasciştii la domiciliu, prin agenţi banali – mătuşici şi bunicuţe.
(IV)
Nolan al meu părăsi oftând încăperea, ocolind petele de sânge calcinat de pe podeaua din lemn de teak. Lăsai suficient timp cât să se îndepărteze şi coborâi de asemenea din clădirea de pe Wellington 4. În stradă, făcui semn şi Roverul ieşi cuminte dintr-un gang. Urcai în spate. Şoferul ştia ce are de făcut. Rulă foarte încet, în spatele agentului. Nolan nu bănuia nimic. Am mers după el până ce sări, în fugă, pe platforma unui tramway. Urmară, tacticos, tramway-ul. Îmi urmăresc deseori oamenii în misiune. Îmi zic: un agent bun s-a născut cel puţin agent dublu. Şi este bine să ştii când lucrează pentru tine, pentru noi, şi când nu… Acolo unde unul ca Nolan nu reuşea să descopere nimic, mie îmi venea mult mai uşor să văd totul în linişte, de la distanţă. Două perechi de ochi şi măcar o minte coaptă văd mai bine!
Era ora! Nolan coborî din mers şi intră în prima cabină telefonică. Suna la Centrală, pentru instrucţiuni. Abia peste un ceas, la al cincilea telefon, operatoarea putu să-i spună unde putea fi spionul. Când numitul John Smith intra pentru mai mult timp într-un bar, într-o bibliotecă sau în hotel, agentul de serviciu putea să caute un telefon sau să trimită un băiat cu parola pentru a informa Dispeceratul. Atunci agentul putea fi schimbat cu alt agent şi tot aşa. Uneori, te puteau prinde şi zece ore în filaj, până reuşeai să informezi Dispeceratul şi până ce o centralistă putea să-i dea adresa celui nou, cum, desigur, tocmai făcuse acum pentru Nolan…
Nu voiam să stau mult. Din fericire, aşa-zisul Smith parcă nu voia să ne enerveze: întotdeauna ieşea din hotel la aceeaşi oră, intra în hotel la aceeaşi oră!
Mânca la aceeaşi oră: dimineaţa, la nouă fix, într-un restaurant popular, de-a dreptul infect, din Woolmore Street. Nu vorbea cu nimeni. Cu personalul, monosilabic. La două după-amiză, intra la Comptons, în Soho: un lichior falsificat, nişte cafea din orz şi, cred eu, din muşte. Seara, urma un film prost, apoi o masă ardeiată la Casa Pepe, restaurantul spaniol din acelaşi cartier… De obicei, însă, nu mânca seara. Probabil că luase o conservă în cameră. Am cercetat gunoiul şi, într-adevăr, am descoperit conserve. Într-adevăr, americane. Fără vreo inscripţie dubioasă, fără nimic suspect.
(V)
Fumam în maşină şi trabucul gros îl înnebunea pe şoferul meu, iar asta mă încânta. Max ăsta se foia, zdreanţa, însă o dată m-a făcut să aştept un minut întreg în stradă, expus! Fără umbrelă. Şi, la Londra, când plouă, plouă!
Era ora la care Smith ieşea. Nolan urma să-l urmărească, iar eu voi supravheghea o vreme munca lui Nolan. Poate că spionul Smith avea o "coadă", care se asigura că nu sunt agenţi urmăritori în urmă. Sau, din contra, că sunt… Smith acesta făcea plimbări cam pe acelaşi traseu, se mai holba, de fentă, la unele vitrine (priveam cu multă atenţie să nu fie cumva acolo şi vreun semn pentru el, însă aranjamentele vitrinelor rămâneau neclintite decenii întregi). Uneori spionul intra să cumpere ceai, o dată îl urmărisem pe Nolan urmărindu-l pe Smith care intrase la un optician, dar "americanul" stătuse foarte puţin, iar opticianul era verificat. Mister Keith Clifford Hall e un geniu al opticii - lucrează la nişte lentile fără ramă, nişte băşicuţe care se "montează"... direct pe retină - ce să caute adică Smith în atelierul său? Furios, domnul Hall îmi relatase apoi că, pur şi simplu, americanul îşi bătuse joc de el, punându-l să verifice pe degeaba dioptriile unor ochelari, însă plecase fără să comande altele noi! L-am întrebat dacă ţinea minte ce dioptrii găsise. Sigur, mi-a răspuns geniul, cum naiba să uiţi nişte dioptrii pentru măsurarea cărora ticălosul n-a plătit?! 2 şi 2, egale la amândoi ochii. Deci nimic neobişnuit…
Trebui să despart fumul gros cu mâna, ca să zăresc afară: Smith era deja pe trotuar, iar Nolan păstra distanţa regulamentară, prefăcându-se interesat de o vitrină, care, desigur, reflecta silueta spionului. Falsul american (arăta destul de nearian pentru un nazist!) se opri să-şi facă mustaţa tocmai în geamul maşinii mele. Aveam noroc de valul de fum. Atunci văzui că purta ochelari bombaţi. Nu sunt specialist, însă cred că lentilele alea aveau cel puţin opt dioptrii - nu două! Spionul îţi potrivi melonul şi plecă tacticos. Când Nolan îmi depăşi Roverul, coborâi şi îl urmai. Tuşind, Max şoferul lăsă însă în jos geamul portierei din dreptul lui. Un val de fum năvăli în stradă, ca la un eine grosse deutsche Bombardierung. M-am întors: "Hei, domnule Max, închide naibii geamul, se face frig! "Unde e fum, e şi căldură", nu-i aşa?"
(VI)
"Nu putem asigura o pază eficientă tuturor demnitarilor!" - mi se plânse locotenent-colonelul French, încălzindu-şi palma la ceaşca de ceai fierbinte. Din păcate, ceai de soc, fără lapte, îndulcit cu melasă - la război, zahărul şi ceaiul de Ceylon dispar! Sunt raţionalizate: zahărul - 225 g. săptămânal, 50 g. de ceai, tot atâtea de unt, un ou, 100 g., 1,8 l. de lapte, ceva carne. La două luni, 450 g. de dulceaţă... "Sunt suspiciuni că şi MI5 ar putea fi infiltrat cu spioni nazişti", îmi şopti îngrijorat ofiţerul de Marină. Zâmbii: "French, singurii care ne pot face rău sunt şefii noştri!". "Am vrea să prevenim unele atentate, aţi identificat vreo schemă?" - insistă French. Desigur, îl urmărisem pe spionul Smith, vorbisem cu opticienii vizitaţi de el, dar nu ştiu dacă e cazul să-i spun lui French: după o primă pereche de ochelari cu câte două dioptrii pentru fiecare ochi, a urmat atentatul de pe Wellington 4, aducă 2 + 2, ghici ciupercă ce-i! Am avut explozia de pe Dale 13? 4 dioptrii plus 0,76, adică 7 + 6, total, 11. Vă amintiţi atentatul cu otravă de pe Kingsford 9? Ochelari cu 5, respectiv, 4 dioptrii… Acum vom avea, în mod cert, un 10. Ce demnitari îşi găseşti la numărul 10?". Ce ziceţi de… Downing Street 10? "Numărul 10" - reşedinţa prim-ministrului, Sir Windson Churchil…
În mai, înainte ca Churchill să ajungă premier, MI5 a asaltat organizaţia secretă The Right Club: peste o mie de nazişti, care susţineau alianţa cu Hitler, scoşi din joc! Nu am putut face nimic să împiedic arestările! MI5 oricum n-a primit o medalie: ce să vezi, The Right era condusă de Sir Archibald Ramsay, membru în chiar partidul lui Churchill. Aşa că victoria n-a căzut bine… Mi-e teamă de Churchill! Fişă: a început ca tânăr corespondent de război, s-a deprins cu trabucuri când, acum jumătate de veac, corespondent de război pentru "Daily Graphic", privea cum sunt decimate gherilele din Cuba. Militar, a luptat apoi în India şi Sudan, iar în Al Doilea Război al Burilor, corespondent pentru "Morning Post", a ajuns prizonier, a evadat, a luptat, fiind apoi primit acasă ca erou. Apoi s-a apucat să scrie în cărţi ce a făcut! Politica l-a ridicat, nu are scrupule! Îi voi informa pe şefii mei din Abwer că Smith fusese depistat, nu şi "Operaţiunea 10". Doar că eliminarea impulsivului premier va face, cred, mai mult bine Marii Britanii, pe când, în viaţă, va aduce catastrofe Regatului!
(Va urma)
