În 2018, "Anul omagial al unității de credință și de neam" și "Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 pe tot cuprinsul Patriarhiei Române", aducem în actualitate discursul patriotului și profetului Nicolae Titulescu, rostit în ziua de 3 mai 1915, la Ploiești.
Discursul lui Titulescu a fost o replică la atitudinea politicienilor vremii, care, înainte cu un an, în 21 iulie/ 3august 1914, au respins cererea Regelui Carol I de intrare a României în Primul Război Mondial, alături de Puterile Centrale.
După trecerea la Domnul a Regelului Carol I, în 27 septembrie/10 octombrie 1914, îi urmează la tron Regele Ferdinand, la 28 septembrie/11 octombrie 1914. Față de atitudinea de neutralitate, diplomatul, patriotul și profetul Nicoale Titulescu, rostește impresionantul discursul "Inima României", la Ploiești, astfel dând glas conștiinței naționale a românilor. Românul și profetul Nicolae Titulescu considera că românii vor dobândi Ardealul de sub Austro-Ungaria nu cu neutralitatea, ci prin jertfă de sânge. Numai astfel vor realiza idealul de veacuri, unirea Ardealului cu Țara Mamă. Fapt care se va întâmpla peste trei ani și jumătate de la data discursului de la Ploiești.
Discursul nu s-a ținut întâmplător în ziua de 3 mai 1915. Titulescu a dorit să readucă în memoria contemporanilor săi ziua de 3/16 mai 1848, când 40.000 de români, țărani, clerici, orășeni, mica nobilime, intelectuali din Areal, la care s-au alăturat moldoveni și munteni, și-au exprimat dorința de libertate socială și națională.
Marele ideal de unire a tuturor românilor se va împlini șapte decenii mai târziu, la 1 Decembrie 1918. Discursul lui Nicolae Titulescu are darul de a da glas conștiinței de neam, de unitate și credință. Discursul său nu este numai un reper al artei oratorice, ci este o expresie a unui sentiment măreț, înălțător, acela de a-i trezi pe frații de același sânge, de aceeași credință că sunt același neam, românesc și creștinesc.
Publicăm discursul din volumul apărut sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în îngrijirea lui George G. Potra, "Nicolae Titulescu. Neuitarea geniului".
*
"Iubiți cetățeni,
Se apropie anul de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în fața clipei care trebuia să decidă de toate străduințele trecutului ei întunecat și vitreg și de toate făgăduielile viitorului ei luminos și falnic: clipă supremă, pe care am întrezătit-o cu toții în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generațiunea chemată să o trăiască!
Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost împiedicată făptuirea păcatului monstruos și inept de a ne vărsa sângele pentru apărarea granițelor vrăjmașilor noștri, a acelor granițe care de veacuri ne sufocă, a acelor granițe care sunt ca niște tăieturi adânci și dureroase în corpul viu al națiunii, a acelor granițe pe care, dacă nu vom reuși să le spulberăm, ne vor încătușa ca zidurile unei temnițe, la umbra cărora viața se ofilește și se stinge, ce s-a întâmplat atunci o știm cu toții.
Cum am fost feriți atunci să nu ajungem nenorociți și mici, nedreptățiți și nedemni, asupriți și totuși disprețuiți, aceasta va fi o veșnică glorie pentru acei care au avut menirea să o îndeplinească!
Instinctul neamului, prin aleșii lui, a vorbit la timp! Instinctul nu se poate însă opri aici, instinctul nu poate să adoarmă, atunci când a trezit sufletul!
Și sufletul românesc, răscolit de amintirile istorice, răscolit de destinul lui măreț, pe care de-a pururea l-a întrevăzut în zare, răscolit de puterea momentului prin care trece, sufletul românesc, mai treaz și mai sus ca oricând, ordonă ca acțiunea să nu întârzie.
Problemul care se pune azi României e înfricoșător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, și atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei seculare; sau România - mioapă la tot ce e "mâine", cu ochi mari, deschiși la tot ce e "azi", nu pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfățișa pentru vecie exemplul, unic și mizerabil, al unei sinucideri viețuite!
Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal: România nu poate fi mare fără jertfă!
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e fățărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața!
Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom ști să-l luăm și, mai ales, să-l merităm. Pentru Ardeal nu-i viață care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal, nu-i sforțare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal, totul se schimbă, totul se înfrumusețează, până și moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!
Ardealul nu e numai inima României politice; priviți harta: Ardealul e inima României geografice!
Din culmile lui, izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie: la miazănoapte, Someșul; la apus, Mureșul, la miazăzi, Oltul! De-a lungul Carpaților, România de azi se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortărețe naturale, încăpută în mâini străine!
Acel care nu se simte tăiat la brâu când privește Ardealul, acela nu-i român, acela-i sămânță străină pripășită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părțile!
Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipește carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea. Neutralitatea și-a avut rostul, dar și-a trăit traiul. Și-a avut rostul, pentru că neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă! Neutralitatea noastră a fost, la început, zidul definitiv, ridicat contra acelora care voiau să ne împingă la o nelegiuire de neam, și de care s-a sfărâmat viziunea lor heraldică: Vulturul român purtând în cioc coroana Sfântului Ștefan; ea s-a transformat apoi în adăpostul din dosul căruia ne putem pregăti și putem aștepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de păianjen, pe care cel mai inocent zefir o poate rupe în bucăți!
România nu-și poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuințelor sale și, mai ales, peste limitele demnității sale. Un stat nu poate să rămână neutru, decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru, atunci când are revendicări de impus, atunci, mai ales, când și le-a formulat!
Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere sau că a renunțat de bună voie la idealurile lui, ceea ce e absurd până la nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea românească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar, nimic nu slăbește energia ca așteptarea, nimic n-o uzează mai sigur ca neîntrebuințarea, nimic, în schimb, n-o aprinde până la paroxism ca conștiința ei că-i tare și considerată! Or, de această considerațiune, românismul are azi nevoie, mai mult ca oricând. Ce zic? Mai presus de orice!
Azi, când cele mai civilizate state au acceptat acest măcel îngrozitor, această pustiire fără exemplu, nu pentru a desființa o națiune, ci pentru a distruge o concepțiune, nu pentru a întrona o dominațiune, dar pentru a inaugura o politică, apare clar că nimeni nu se va bucura de roadele noii stări de lucruri, dacă nu s-a arătat demn din vreme, nu numai cu vitejia, dar mai ales cu sufletul!
Fără jertfă sângeroasă și bogată, fără frăție de arme și de durere, nicio piatră de graniță nu se va muta din locul ei! Fără încrederea acelora care ne-au precedat în luptă, fără convingerea lor că avem o profundă idee de drept și de datorie, fără iubirea sinceră a libertății, nu numai a noastră, dar a tuturor, fără o înălțare sufletească susținută, jertfa noastră oricât de mare ar fi nu poate să-și dea roadele, pentru că îi lipsește tocmai aceea ce-i dă ființă: valoarea ei morală!
De aceea, eu cred că acei ce ne conduc nu vor uita o clipă că ei reprezintă azi mai mult decât dibăcia românească, că ei întrupează, azi, înalta concepțiune morală a românismului, ca forță civilizatoare! Și poate că aceasta s-ar impune mai lesne printr-o atitudine, decât printr-o negociere prelungită. Sau românismul se va dovedi a fi o forță civilizatoare de prim-ordin, și atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laș și hrăpăreț, și atunci, el va pieri, cumva, pe urma acestui război, tot ce n-are reazim în drept și în jertfă...
Dar, ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorința de jertfă? Nu e în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru strămoșii care așteaptă ceasul de a fi deșteptați în mărire?
Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia care nu s-au arătat vrednici de dânsul!"
