* Virgil Nistru Țigănuș: "Ei spun că aici m-am născut", Editura Muzeului de Istorie Galați, 2018; "Miraculoasa călătorie", versuri, antologie, Editura Academica Galați, 2016
Pe coperta primei cărți amintite se află monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi; pe pagina ei de gardă, autorul a scris o dedicație "În onoarea Centenarului Patriei Întregite", iar în interior descoperim 110 poeme, grupate în cinci cicluri. Versurile au două tonuri fundamentale: istoric/patriotic și religios, simțiri care, alături de o dramatică filosofie sentimentală, marchează în bună parte poezia lui Virgil Nistru Țigănuș. De altfel, autorul și-a adunat de curând (2016) într-o antologie monumentală, "Miraculoasa călătorie", scrisul său liric din anii 1991-2015 (zece volume).
Titlul cărții, "Ei spun că aici m-am născut", leagă direct existența poetului de istoria străveche, iar dacă observăm că unul dintre cele două nume de botez ale sale, Nistru, conduce la un reper geografic cu adâncă rezonanță, mai ales în acest an, în simțirea românească, pare că filonul istoric/patriotic promovat devine firesc.
Să deschidem volumul. Cel dintâi poem, "Iubire fără de moarte" este dedicat "Patriei, acest loc cu părinți": "E-un timp de-a iubi în fără de moarte -/ finitul nostru e-un sălaș infinit -/ glasuri cerești fulguiesc în departe/ colindele trecerii fără sfârșit.// Broboane de har, slujiri andreine/ (fire păstrate din întâia Lumină)/ coboară în apele diamantine/ în rugi tricolore și-n slava latină.// Sălașul de semne se face Cuvânt/ Când vremea-și aduce de veacuri aminte/ Ramuri de ploi se aștern pe pământ/ În iarba înaltă dintre morminte// Răsar sori pentru-acei asfințiți fără veste/ Vor-ar fi fost tineri sau, poate, bătrâni, -/ Neînvinși pribegesc din poveste-n poveste/ Cu o jerbă purpurie în mâini.// Ascultă-acest murmur de clopot monah/ (Viforul bate-n cetăți la hotare)/ Și cheamă-ți copiii în graiul valah/ Spre fără-de-timpul de la izvoare." Să recunoaștem că se poate scrie despre iubirea de Țară, de părinți, de istorie și de credință și prin metafore proaspete, inspirate, care induc emoții. Virgil Nistru Țigănuș a probat și probează în continuare că acest ton sobru și dramatic pe tema amintită nu s-a învechit, iar marii poeți ai românilor care și-au declarat dragostea față de glie și de strămoși, dorința împătimită de Unire au rămas mari în conștiința neamului, în sufletele noastre și prin această neobosită trudă a lor. Să aplaudăm, așadar, gestul Editurii Muzeului de Istorie Galați de a le oferi cititorilor o asemenea carte în anul Centenarului Marii Uniri și să sperăm că promovarea ei va fi pe măsura trudei poetului, a valorii și semnificației versurilor.
Multe poeme evocă momente și gesturi tragice, persoane care au scris istorie românească. "Ceasul de trecere" este dedicat "Martirilor de la Fântâna Albă": "Cântarea rugilor nu s-a pierdut/ în sălașul lor - pe vecie tăcut/ iar marea vremii duce valuri roșii/ când la Fântâna Albă plâng strămoșii// Luminătorii triști - în timpul de osândă/ pavăză sunt și răzvrătire blândă/ a fiilor cosiți cu iarba cerească/ jertfa Bucovinei s-o mărturisească// Doamne, ce clopote bat pe sub pleoape?/ Prefiră crinii pe mormântul pustiu/ Și-n Alba Fântână-a iubirii de-Aproape/ Înalță altarul din Logosul viu..." Am citat acest poem pentru că autorul, scriindu-l, este convins că uciderea românilor nevinovați de la Fântâna Albă nu trebuie uitată. Asemenea multor altor jertfe de care este plină istoria neamului. Fiindcă rostul poetului este doar cel de a spune cu inima ce și cum s-a întâmplat în acel loc. Dacă și cum este auzit glasul său, asta ține de cititor, de răbdarea și dorința sa de a asculta și de a înțelege. Mai ales de a înțelege. Fiindcă Virgil Nistru Țigănuș nu scrie o poezie ușor de receptat.
Dar efortul de a ajunge la miezul gândului său așezat în vers merită să fie făcut. Adesea cel care-i deschide cărțile - și o poate face lesne, grație antologiei "Miraculoasa călătorie" - se întâlnește cu stilul livresc, filosofic, încărcat de simboluri, al autorului, precum în volumul "Totuși, cântecul tău...",reprodus aici. Poemele sunt închinate poetului dintotdeauna și faptei sale, neapărat perene, nu de puține ori asociate jertfei, îndoielii lăuntrice, efortului spiritual dus până la ultima limită: "Semn de izbândă ți-au pus înainte,/ pe umeri - straiul lui Ion, încercatul;/ timpul rămas ți l-au strâns grămăjoară/ lâng-o buruiană ce n-a vrut să moară/ până nu i se-mplinește văleatul,/ pe brațul de scrib-un rest de cuvinte// Strigându-te, venea cineva de la râu/ cu pâine din țest și rouă de noapte/ (frumoasă părea această plecare)/ Departe, în zori se-auzea o cântare/ (o lebădă neagră-ațipea printre șoapte)/ Copiii-ți purtau sfânta cruce de grâu..." ("În semn de izbândă...") Simbolul Lebedei negre, prezent aici și revenit pe parcursul cărții, poate sugera, credem noi, eroarea, inclusiv greșeala istorică, zbuciumul dintotdeauna al creatorului de frumos, însă și alegerea nepotrivită în dragoste, în viață, cu consecințe dramatice greu de dus sau, de ce nu?, chiar un semn ceresc întru curgerea anilor.
Cel care își poartă crezul și soarta pe calea deloc ușoară către împlinirea creației nu este înverșunat pe neputința temporară și îndrăzneala sa. Își povestește parcursul spiritual, nu ascunde greutățile, încercările din viață, caută noi repere, totul pentru a justifica parcă sensul drumului care i-a fost dat. Poemul de final (care dă titlul lucrării) încearcă să afle lumină în conglomeratul de stări evocate în carte: "E-atâta Lumină sub cer, la apus/ Splendoarea veghează în zarea de sus// Hiperboreenii nu mai rătăcesc/ Bolțile pinilor se sihăstresc// Ziua de ceară e în drum spre liman/ Noimele se strâng la capăt de an// Cu Torcătoarele ieșite din timp/ adună veșnicia de prin Olimp// În Samaria așteptăm la fântână/ Apa cea Vie să ne rămână// Am primit umilința - ca pe-o comoară/ iluminați în orice povară// Ni-i dragă năframa florii de colț/ iar dintre daruri - Panaghia din bolți// Acest reqviem e un jurământ/ nu-i nici pavană, nu-i numai cuvânt// E freamătul din epifania Luminii/ și-nsingurarea în care trec crinii...// Totuși, cântecul tău este mai cald/ Lebădă sfântă ce te-ntorci din înalt..."("Totuși cântecul tău...")
Virgil Nistru Țigănuș și-a început "Miraculoasa călătorie" în lumea literelor la Adamclisi. A dăruit oamenilor, până acum, 24 de cărți - din care jumătate de poezie, celelalte fiind volume de eseuri, de teorie și cercetare literară, studii universitare etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, profesor universitar al Universității "Dunărea de Jos", doctor al Universității din Cluj-Napoca. A fost premiat pentru poezie, în 2015, de către Filiala Sud-Est a U.S.R. Volumul din acest an, "Ei spun că aici m-am născut...", dedicat, cum spuneam, "Centenarului Patriei Întregite", este, credem, un gest de pioșenie față de români, un gând dăruit din inimă "despre-un colț cu icoane unde s-a scris/ cât aur cernit e-n hotarul de vis", precum zice autorul în poemul din finalul cărții, poem intitulat "Va mai rămâne din carte o rază?" Firește, este o întrebare retorică, care poate primi, se înțelege, răspuns afirmativ.
