Marilena Apostu: „Iubește-ți departele” - Editura „Semne”, București, 2019
Lirică de dragoste. 67 de poeme așezate pe 75 de pagini. Plus un text („Privește trenul care sfărâmă soarele pe șine”) reprodus pe ultima copertă. Nicio referire critică, nimic despre autoare. Cine are cartea în mână va trebui să se descurce doar cu ceea ce îi oferă poeta. Adică, precum spuneam mai sus, poeme de dragoste. Unul mai inspirat decât celălalt. O avalanșă de imagini care trebuie să provoace conturul real și apăsat al unui glas cu fața întoarsă către viitor. Un viitor incert, ce se hrănește, ca în orice dragoste adevărată din trecutul ce nu se poate uita. Titlul este inspirat ales, o parodie la biblicul „Iubește-ți aproapele!”, evident, iar pornirea asta diriguitoare adresată – zice-se – altcuiva, de fapt, sieși, încununează o construcție poematică foarte densă. Să începem deslușirea acestei cărți cu textul ce-i dă titlul: „Iubește-ți departele!”: „A început să plouă, cu fiecare pas tălpile mele caută loc./ Cămașa spartă de bătăile inimii nu mă mai încape. Un blestem/ pășește cu rost și-mi încurcă pașii albiți de așteptare./ Vreau să-mi odihnesc șoaptele, frigul pictează o fereastră cu/ albastru. Norii așază ploile uitate. Degetele desenează lacrimi/ de copil./ Tăcerea în noaptea aceasta se joacă cu îngerii./ Ochii însetați de clipe umplute cu gust de vară târzie te caută,/ toamna și peretele trist se rușinează în fața unui tablou atârnat./ Mi-e teamă de cioburi și rădăcini,/ frigul înfășurat în tifon cioplește o mărturisire păsărilor pline/ de sete. A șubrezit liniștea între dungi. Iubește-ți departele!/ Ca un copil într-o chilie de sfânt mă tem de cuvintele neștiute/ și adorm cu amintiri pentru mâine,/ vise încâlcite împart strigătul cu așteptări./ Îngerul îmi coase uniformă în zilele când trag fermoarele până/ la încheieturi.” Zicerea de mai sus descrie o dramă, o trăire tulburată profund de plecarea/existența „departelui”, vag atenuată de un viitor care-și crapă speranța certă-incertă. Iar dincolo de frământări nu izbucnesc blesteme, precum în alte cazuri poetice, doar liniștea înțeleaptă venită din cărți, liniște care îndeamnă la iubire.
Cred că nu greșesc dacă afirm că Marilena Apostu știe să nu alunece prin metaforele sale în lacrimogen, precum – vai! – alte distinse condeie. Stilul liricii sale are ceva robust, inspiră forță, deși poemele se nasc din mici/mari tristeți. Și rămân esențialmente feminine! Pare-se că autoarea din ea, conștientă de greutatea drumului pe care a ales să-l străbată, nu vrea/ nu poate să renunțe la bolovanii mari și mici pe care-i are de rostogolit, pentru a răzbi spre un viitor în doi. „tu nu mă întrebi dacă mi-e frică!/ Ca o litanie repet vocale albastre tristeții, nici un sunet nu e/ rotund în tăcere,/ se aude cum se rostogolește cifra doi.” Marele merit al cărții cred că se află în abundența de metafore. Se poate afirma că întreg volumul este o imagine poetică de la un capăt la celălalt, o imagine continuă, întreruptă doar de titluri, care și ele reproduc versuri. Practic, nici versuri nu există, ele se creează ad-hoc, din nevoia de a se așeza textul în pagină cât mai avantajos pentru lectură. Or, în asemenea situație, oriunde ai deschide lucrarea întâlnești metafore. Frumoase, inspirate, ilustrând, evident, stări lirice. O multitudine de stări, toate subsumate unui alean sentimental, profund, dens, credibil. „Zilnic scriu la un poem de dragoste/ și nu se mai sfârșește, nerăbdătoare aștept trenul cu clipe de/ halte uitate./ Tristețea are ochii tăi, acum plouă,/ în toată casa doar eu și această lacrimă răsfoită de umbre. Aș/ vrea să fii aici să vezi și tu cum întunericul ațipește în pletele/ povestite de fluturi.” Este începutul unui poem care închide cartea, prea amplu pentru a-l putea reproduce integral, dar finalul său merită citat: ”O altă noapte prinde rădăcini în palmele bărbatului plecat din/ fotografia aceasta,/ pe străzi neștiute un poem cu plâns de copil mă tot caută,/ singurătatea alăptează frica din mine./ Stau pe marginea unei lacrimi și ascult cum lanțurile strigă o/ femeie frumoasă pe nume. Chiar acum tu intri în casă ținând o/ vară târzie pe brațe./ Fericită mă furișez sub pleoapa ta stângă și plâng. Acum dormi/ și nu auzi ceasurile îngropate în carnea mea încă tânără./ Aș vrea să fiu pământul tău, să rodesc pentru tine, să-ți port/ mormântul în mine.” Tema sacrificiului feminin („Ai zidit un cântec în șoldul Anei cu miros de pere târzii”) ni se prezintă cumva ușor retușată. Da, creația există, însă, iată „Manole”, „departele”, parcă nu-și dă seama, nu conștientizează amploarea operei sale lăsate în urmă, în ființa sufletească a „Anei”. Iar lucrarea lui este însăși Iubirea. Cu majusculă.
În revista „Școala gălățeană” (noiembrie 2019), poeta și profesoara Vali Crăciun a publicat o cronică la precedentul volum al Marilenei Apostu, „Cheamă-mă pe vechiul meu nume”, semnat cu pseudonimul Amalia Rodian. Cu acest prilej aflăm că autoarea de față a fost găzduită de diverse reviste literare din țară și a citit în mai multe cenacluri de profil. Mai importante decât aceste informații sunt însă aprecierile critice ale profesoarei Vali Crăciun despre scrisul Marilenei Apostu. De pildă, se afirmă că „este creatoarea unei poezii sensibile, cu imagini spiritualizate, în miezul cărora se ghicește tristețea metafizică a expresioniștilor ”, alături de care se află o pertinentă și amplă analiză a fondului ideatic și stilistic, conținut în cartea de debut a Marilenei Apostu. Precum ne-a lăsat a înțelege și autoarea, când ne-a încredințat noua sa lucrare, după cum intuim și noi, „Iubește-ți departele!” aduce un plus în expresia poetică, în maturizarea evidentă a conturului liric propus. Iar cele 67 de poeme își fac datoria, induc cititorului starea de bine spiritual, satisfacția intelectuală, pe care numai operele reușite sunt capabile să le determine.
