Anul acesta, pentru cei duhovniceşti este anul rânduit să fie „Anul Simbolului de Credinţă niceo-constantinopolitan” sau al Crezului nostru Ortodox, potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Aţi aflat condiţiile în care s-a impus stabilirea şi statonicirea Crezului Ortodox la Sinodul I Ecumenic (în 325, la Niceea) şi apoi la Sinodul II Ecumenic din 381, Constantinopol.
Ambele adunări sinodale ale Sfinţilor Părinţi au avut la bază antinomia dintre a crede (din grecul katafasis) şi a-L mărturisi pe Unul Dumnezeu, fără să-L pipăi - cum a cerut în mod expres ucenicul şi Apostolul Toma - şi a nu crede (din grecescul apofatikos) în Dumnezeu Atotputernic.
Veşnica problemă fundamentală, care este relaţia omului cu Divinul, cu Dumnezeul creştinilor, că despre asta scriem.
Cu puţina credinţă a necredincioşilor, de fapt cu necredinţa, cu păcatul S-a „luptat” Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar a biruit prin semnele şi minunile aduse drept mărturie iudeilor şi neamurilor, dar mai ales prin puterea iertării; ierarea care presupune curăţia minţii şi a inimii.
E plină Sfânta Scriptură de convertiri care s-au produs prin simpla afirmare a credinţei în Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul şi totodată în Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”…
Termenul credinţă vine din latinul „credo, ere” şi înseamnă „a crede”, a se încredinţa. Şi cui să ne încredinţăm noi, oamenii, creaţia lui Dumnezeu, „corola de minuni a lumii”, dacă nu Celui Atotputernic.
„În sens religios”, ne arată părintele profesor Ene Branişte, „credinţa înseamnă convingere absolută în existenţa lui Dumnezeu”.
Dar ajungi la El şi prin negare... Exemplul cel mai grăitor este al lui Saul, viitorul Apostol Pavel, care pornind să pedepsească o comunitate de creştini din Antiohia, pe drumul Damascului, Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
Astfel, Apostolul Pavel ne mărturiseşte după două veacuri că credinţa (în limba greacă „pistis”) „este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor ce nu se văd”. (Evrei 11,1).
El, Pavel, va mărtusiri după cunoaşterea, după împroprierea lui Hristos: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 3,20).
„Credinţa în cele din urmă devine dragoste”, ne atenţiona Înalt Prea Sfinţitul Casian, în cea de-a IV-a Duminică a Postului Mare.
„Credinţa, nădejdea şi dragostea, cele trei virtuţi creştine. Credinţa şi nădejdea ne duc la cunoaşterea şi la dragostea de Dumnezeu”.
„Dragostea e Însuşi Dumnezeu, fiindcă din dragoste de aproapele, Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său, a propovăduit, a pătimit, S-a Răstignit pe Cruce, a coborât la iad, a Înviat şi a urcat la cer...”.
Şi în aşteptarea Celui „ce va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii” (a lui Dumnezeu-Cuvântul), omul modern, puţin credincios, se întreabă, asemenea lui Arie, lui Nestor şi altor eretici de mai târziu, cum să creadă de vreme ce ştiinţa şi mintea lui omenească, intelectul, raţiunea lui (din greacă logos, adică cuvânt, raţiune) nu îl ajută să vadă mai mult.
„Dă unica ta raţiune şi primeşte în schimb Logosul”, ne recomandă teologul Paul Evdokimov. Altfel spus, depăşeşte omule starea de raţiune pură, priveşte şi te înalţă către cer, de n-ai uitat că nu eşti doar trup, doar intelect, raţiune, ci eşti mai mult, eşti şi o picătură de cer, de Duh.
„Sunt om învelit în nălucă de humă; Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă; Dar sunt nerăspunsă întrebare; Nici maica nu ştie ce tainică normă îmi dete din carne-i vremelnică formă”, ne spune în „Laudă”, scriitorul şi poetul creştin Nichifor Crainic.
Mărturisire prin negare
O altă pildă mai la îndemână o găsim în literatura noastră clasică, la scriitorul şi poetul Tudor Arghezi (1880-18967) de exemplu (la rându-i devenit monah), care şi-a pus problema relaţiei omului cu Dumnezeu.
Oscilând între credinţă şi „tăgadă”, poetul Arghezi strigă aparent să-L nege pe Dumnezeu, în realitate Îl afirmă: „Vreau să Te pipăi şi să urlu. Este!”.
Şi se convinge că Dumnezeu este (în „Vântule, pământule”) şi mărturiseşte:
„Mă rog Ţie, pentru că Ţi-s stelele frumoase, pentru că ai urzit auzul… Tu ai răspândit fiinţa Ta în toate făpturile. Mă rog Ţie, Doamne, să nu fiu eu însumi!”.
Să nu „fiu eu însumi”. „Adică, Doamne, ajută-ne să nu rămânem fiii nimănui, ajută-ne să nu ne încredinţăm ajutorului omenesc, cum spune o rugăciune, ci ridică-ne, Doamne, deasupra valurilor şi vâltorilor acestei lumi, trecătoare şi ea”, ne învaţă Înalt Prea Sfinţitul Casian.
Gândul ne întoarce la Fericitul Augustin (este Sfânt în Biserica Romano-Catolică) în veacul IV, care avea aceleaşi temeri, îşi punea aceleaşi întrebări…
El necredinciosul, cu rugăciunile mamei sale va ajunge să-L mărturisească negându-L pe Dumnezeu, asemeni multora: Mai târziu va scrie...
„Am întrebat pământul, tu eşti Dumnezeul meu? Şi mi-a răspuns: nu sunt! Şi tot ce este pe el a mărturisit la fel. Am întrebat marea şi adâncul şi tot ce trăieşte în ele şi mi-au răspuns. Nu suntem Dumnezeul tău. Caută mai sus!”.
„Am întrebat vântul şi mi-a răspuns văzduhul şi tot ce este în el: nu sunt Dumnezeu. Am întrebat cerul, soarele, luna şi stelele, şi mi-au răspuns: Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care-L cauţi tu”.
„Şi am zis către toate cele ce sunt în jurul meu: mi-aţi spus că voi nu sunteţi Dumnezeul meu, vorbiţi-mi acum despre El. Şi mi-au răspuns cu glas tare: ˝El ne-a făcut˝...”.
„El, Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, mărturisim în Crezul nostru”.
Dar ceresc
Trimitându-ne la frumoasa şi mărturisitoarea teologie a părintelui Dumitru Stăniloae, Arhiereul nostru ne-a îndemnat:
„De nu te vei dezlega de grosimea pe care ne-o dă păcatul şi necredinţa, nu-L vei putea cunoaşte pe Dumnezeu, nu te poţi numi creştin”.
Şi singura cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este credinţa care este o virtute, un mod de a trăi frumos, este în final un dat şi dar ceresc şi vine de la Unul Dumnezeu, Cel În Treime.
Şi ea nu se poate dovedi material, fiindcă „este o legătură mai presus de fire, prin care - în chip neştiut şi indemonstrabil, ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegerea oamenească”, ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul.
„Credincios este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său, Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Corinteni 1,9).
Credincios în sensul de fidel, Cel ce-Şi ţine cuvântul faţă de propriile Sale făgăduinţe. Adică, Dumnezeu este credincios şi noi, fiii Lui, putem fi altfel?!... Putem fi noi infideli lui Dumnezeu, Cel care ne-a făcut?
Dicţionar teologic: catafatic - apofatic
Apofatic vine din grecescul „apofatikos” care are la bază verbul „apofasko” şi înseamnă „a nega”, apofatic desemnând atitudinea celui care neagă pe Cineva, pe Dumnezeu şi adeseori se întâmplă să afirme prin negaţie.
Istoria creştinismului abundă de convertiri, de pământeni care negându-L pe Dumnezeu nu au făcut altceva decât să-L afirme, să-L mărturisească.
Cealaltă atitudine, cunoaşterea lui Dumnezeu prin afirmare este desemnată de termenul grecesc „katafasis”, care înseamnă „afirmare”, de la verbul „katafasko”, a afirma.
Pentru un creştin, Dumnezeu este Atotputernic, este Creatorul întregului univers, fără să aibă nevoie de demonstraţii logice.
El este Nevăzut, Necuprins, Nemărginit şi incognoscibil pe calea raţiunii şi „nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu şi să fie viu”, ne învaţă Scriptura.
Explicaţie foto: Mărturisitori ai credinţei la Dunărea de Jo
