În „Dialoguri socratice”, (Editura Axis Libri, Galaţi, 2010) Viorel Dinescu propune o anchetă literară de mare anvergură, un set de interviuri standard cu 52 de scriitori români de varii provenienţe valorice şi geografice, strânse sub un titlu, pretenţios la prima vedere, dar simbolic prin seriozitatea şi substanţialitatea abordării, într-un volum care vine să completeze pe cât de surprinzător pe atât de fericit profilul multivalent al scriitorului.
În cele şapte întrebări adresate spre cele patru zări ale scrisului românesc se întrevede, dincolo de erudiţia, pertinenţa şi intransigenţa formulării, o „ipoteză de lucru”, aceea că literatura română, în special, cultura în genere, se află într-o profundă şi pernicioasă stare de criză, onctuos determinată şi manageriată.
„De când lumea românească s-a împărţit în miliardari şi disperaţi, coloanele de rezistenţă ale neamului sunt atacate violent de pretinse elite ale culturii ticluite de porunci din afara ţării, susţinute de-a lungul a 17 ani, atât de guvernele de dreapta formate pe ideea de răzbunare istorică, precum şi de cele de stânga, intimidate de oculta internaţională” – spune Fănuş Neagu, cel pe care Viorel Dinescu l-a aşezat primul la masa banchetului, sub înscrisul „Glasul speranţelor noastre”...
Urmează o grupare a respondenţilor după criteriul relativ al unor spaţialităţi istorice, scriitorii basarabeni, în frunte cu academicianul Mihai Cimpoi, la început, sub titlul „Moşia lui Ştefan cel Mare”, cei din Cernăuţi apoi, cu neobositul Vasile Tărâţeanu la deschidere şi cu genericul „Aurul Ceremuşului” şi la urmă cu cei de acasă, sub stindardul „În prima linie”.
În aproape 300 de pagini, răspunsurile la cele şapte întrebări se succed într-o varietate vie, determinată de personalităţile, preocupările literare, orientările ideologice ale scriitorilor, dar creionând, împreună, o dialectică, o imagine cvasi-unitară a percepţiei stării actuale şi de perspectivă a literaturii spaţiului românesc. Tocmai de aici vine şi valoarea incontestabilă a cărţii.
Au fost glasuri care s-au întrebat ce merit ar avea Viorel Dinescu, de vreme ce paginile sunt răspunsurile altora? Întrebare aparent logică, dar, paradoxal, superfluă dacă nu răutăcioasă.
Meritul este cartea însăşi, cu ideea conceperii, cu travaliul obţinerii răspunsurilor în timp şi spaţiu, cu selecţia şi ierarhizarea valorilor şi, mai ales, cu ceea ce poate oferi, acum şi peste vremuri, cititorului avizat şi specialistului pasionat, critic, istoric literar, estetician, sau sociolog.
Din această perspectivă, se poate spune că „Dialoguri Socratice” este ca un vin bun a cărei valoare este confirmată şi augumentată de trecerea timpului.
Din ţară, răspund la întrebări 41 de scriitori şi oameni de cultură, de pretutindeni, găzduiţi în volum în ordine alfabetică, începând, întâmplător, cu gălăţeanca Cezarina Adamescu şi terminând, la fel de întâmplător cu Ilie Zanfir, directorul Bibliotecii „V. A. Urechia”.
Doar 10 sunt însă din Galaţi (dintre care 4 de la „Viaţa liberă”), ceilalţi fiind de la Bucureşti, Vaslui, Iaşi, Cluj, Brăila, Focşani, Timişoara etc. Iată câţiva dintre aceştia: Marian Barbu, Ion Beldeanu, Theodor Codreanu, Constantin Gherghinoiu, Emilian Marcu, Nicolae Paul-Mihail, Gheorghe Neagu, Ion Panait, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Tomuş, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ion Stoiciu, Doina Uricariu, Lucian Vasiliu.
Sunt poeţi, prozatori, dramaturgi, critici, eseişti de diferite vârste şi diverse orientări, alcătuind un „eşantion” reprezentativ pentru scriitorimea română trecută prin metamorfozele tranziţiei, cunoscând deziluzia şi speranţa şi scrutând perspectiva.
O abordare a volumului de pe tărâmul sociologiei literaturii ar fi nu numai posibilă dar şi benefică, argumentând, şi prin aceasta, valoarea de document şi statutul de volum de bibliografie pe care-l are cu certitudine „Dialogurile socratice” ale lui Viorel Dinescu.
Şi ar mai fi ceva de spus. De la poezie la critică literară, de la eseu la pamflet, de la jurnalistică la anchetă, la ce ne mai putem aştepta de la autorul „Ecuaţiilor albastre”?
