Cum sunt receptaţi marii autori în vremea lor? Unii a trebuit mai întâi să sufere şi să moară, pentru ”a se bucura”, postum, de celebritate şi a îmbogăţi… pe alţii. Până să rămână fixat veşnic pe bolta literaturii, ”Luceafărul poeziei româneşti” a avut din când în când şansa recunoaşterii, însă geniul său artistic, dar şi de cercetător al Istoriei, fenomenelor sociale şi economice, al geopoliticii, rămâne încă în continuare nu îndeajuns de re/cunoscut!
S-a vorbit despre despre influenţe romantice străine la Eminescu: de pildă, pentru poemul emblematic ”Luceafărul”, cea a austriacului Nikolaus Lenau, autorul epopeii. ”Albigenzii”, dar a fost fermecat şi de Goethe, E.T.A. Hoffmann ori Jean Paul Richter. Ne putem mândri deci cu o lieratură clasică branşată european şi prin Eminescu, cel cu studii la Viena. Însă tot Eminescu, iubitorul culegător de folclor din plaiurile româneşti oficiale şi în cele înstrăinate, nota cu acribie, de exemplu, printre mii de pagini, şi inspiratorul: ”Ce te legeni, plopule, / Fără ploaie, fără vânt/ Cu crengile la pământ?/ Dar eu cum să nu mă leagăn,/ Că iată s-au vorovit/ Trei băieţi din Baia Mare/ Ca pe mine să mă taie”… ”Sau, îndârjit: ”F…-ţi morţii ţară str[ă]ină/ Cum mi-ai făcut barba lână/ Obrazul scoarţă bătrână.” Ziaristul citea însă gazete europene în limbile lor şi folosea depeşele Agenţiei de ştiri Havas. El era informat European, dar noi nu îl ”exportăm”: în toate ţările funcţioinează Institute Culturale Goethe, Cervantes etc., nu şi… Eminescu!
Mai precis… în nemţeşte
Descoperim într-o veche gazetă, la 1927, un Eminescu care lămurea vocabularul românesc în cuvinte… germane, atunci când era vorba de precizie lingvistică. Iată argumentele (cu citate) ale respectatului critic Barbu Lăzăreanu, critic, academician, comunist (în articolul intitulat ”CÂNTECUL CARACUDESC/ AL LUI EMINESCU ȘI MIRON POMPILIU”, din ”Adeverul” de vineri 22 iulie 1927). ”Aici ar fi poate locul să vorbim şi de înrâurirea culturei germane asupra operei lui Eminescu. Cu privire la felul cum genialu-i creer a prelucrat dobândirile din această literatură (şi prin ea, dobândirile din literaturile şi cosmogoniile antice: din cele sanscrite mai ales) vom scrie cu alt prilej. Că mânuia limba germană cu o facilitate uluitoare, ne arată zeci de pagini din manuscrisele lui aflătoare la Academia Română. Mai mult, uneori, ispitit să definească un cuvânt sau vreo expresie românescă, el se mulţumeşte să dea echivalentul lor nemţesc. (s.n.)” Cred că, într-o lume deja globalizată de călătorii comode pe căile ferate, telegraf, ziare prin poştă, Poetul se adresa şi străinilor…
Marea modestie eminesciană
”Eminescu (ca o sfidare) se socotea făcând parte din caracudă”, adică din segmentul lipsit de talent al Cenaclului Junimii, mai constata Lăzăreanu. Despre modestia şi mărinimia Poetului cel fără ifose, apelat de cunoştinţe cu ”coane Mihalache” şi de către prieteni cu ”coane Mişule” scria și procurorul Corneliu Botez, gălăţeanul care comandase în studenţie, la Bucureşti, primul bust al Poetului, conducând apoi la Galaţi grupul care va organiza ridicarea primei sale statui din România – acum lăsată din păcate să se crape extrem de periculos!
Deși era considerat insensibil la critica acidă din interiorul și din exteriorul Junimii, se prea poate ca tocmai modestia sa să îl fi împiedicat să le răspundă detractorilor. „Eminescu a suportat, ca junimist, și vicisitudinile cercului, le-a primit cu mai multă sau cu mai puțină supărare, a încercat pe ici, pe colo, câte un proiect de răspuns, dar n-a ripostat niciodată, căpătând astfel reputația unei insensibilități la critică ce nu corespunde adevărului, decât dacă socotim tăcerea ca o dovadă de superioritate și convertirea injuriei în indignări abstracte, ca un fel de învingere de sine”, afirma criticul literar George Călinescu.
În ceea ce-l privește, Panu n-a avut viziune!
Poezia ”Epigonii”, în care poetul făcea reverenţe scriitorilor înaintaşi, mulţi uitaţi astăzi, unii, mediocri, nedumerea şi pe ”una dintre cele mai stabile inteligenţe de la „Junimea“” (găsim pe wikepedia) George Panu (1848 – 1910, memorialist, critic literar, politician, ”mare gazetar”, avocat cu studii la Paris şi Bruxelles; care are statuie chiar în Cişmigiu). Era ”duşmanul politic al junimiştilor” lui Eminescu (scria Lovinescu). În jurnalul său ”Amintiri de la ”Junimea” din Iaşi” (Editura ”Adeverul”, 1908), Panu nu înţelegea mai nimic din poetul junimist, dar îl descrie, văzut cu ochii săi. Mărturisea: ”Căci trebuie să spun că Eminescu la început nu-mi plăcuse de loc: nu-mi plăcuse fiindcă fondul poeziilor lui era fals, nedrept, pretenţios: pentru că şi mai târziu Eminescu, dacă are inspiraţiunea admirabilă şi forma frumoasă, însă ca gânditor, dacă nu este mediocru, cele mai multe ori este absurd.” Fals! Dar, până la remarcile care au scandalizat la Patapievici, chiar şi Călinescu a avut cruzimi descriind omul, cu slăbiciuni şi angoase, şi Cioculescu şi-a început cariera făcând să atragă atenţia prin remarci crude la adresa Poetului… În schimb, atacaţi de către Panu, junimiştii ”ca răzbunare, atât Maiorescu, cât şi Negruzzi au dat descrieri nedrepte ale lui Panu în scrierile lor, caracterizându-l drept un cameleon nerecunoscător, adaptabil la nesfârşit” (wikipedia).
Panu mai scria, siderant: ”Eminescu a fost un poet strălucit, dar straniu: el trebuie să rămâie unic, fiindcă unică şi stranie a fost unicitatea sa; el nu poate, nici nu trebuie să creeze o şcoală.” Aici, are dreptate Panu – Eminescu rămâne unic! Criticul mai scria că ”reacţionarul” poet îşi dorea să trăiască cu secole în urmă și, revoltător, îi contesta Poetului Naţional tocmai… românismul: ”Eminescu nu a fost un poet al timpului nou (sic! Era cu mult înaintea timpului său! – n.red.), el nu a avut aproape nici o legătură cu contimpuranii săi, mai ales cu Românii.” Tot Panu se înşela amarnic, scriind că, din păcate, murind tânăr, Eminescu nu lăsa o operă cu zeci de volume.
Iată cum descrie criticul o şedinţă la Cenaclul Junimii: Eminescu descrisese în nuvela ”Sărmanul Dionis” case din timpul lui Alexandru cel Bun, cu caturile de sus extinse spre stradă – o arhitectură orientală, a criticat un cenaclist. Însă ”Eminescu dădu din umere şi-şi continuă citirea. Ce-i păsa lui de adevărurile istorice!” Ori, în timp ce alţii petreceau, tocmai cercetătorul Eminescu a trudit în cercetare în arhive din Iași, Bucureşti, ori din interzisul Kaliningrad, visul său de a cerceta surse slavone nefiind împlinit nici azi!!! ”Niciodată el nu s-a interesat de aceasta (adică, exactitatea istorică – n.red.): totdeauna el a avut credinţa că omenirea şi românii au trăit aşa, după cum el şi-a închipuit, iar nu după cum ei au trăit în realitate. Mintea lui Eminescu a fost incapabilă de a înţelege vreodată un adevăr care nu i-ar fi gâdilat o manie a lui, fie filosofică, fie istorică.” Iacob Negruzzi, mai spune Panu, i-ar fi spus îngrijorat criticului că se teme ca cititorii să nu îi restituie revista după publicarea nuvelei susţinută de Maiorescu drept ”o capodoperă”. Ceea ce, evident, nu s-a petrecut.
Opiniile atât de diferite ale contemporanilor săi despre scriitura lui Mihai Eminescu rămân parțial oglindite și de realitatea actuală, când, în ciuda recunoașterii postume care a făcut ca astăzi, de ziua sa de naștere, să sărbătorim Ziua Culturii Naționale, amploarea operei sale rămâne necunoscută publicului larg și încă nu s-au găsit instrumente eficiente pentru popularizarea inteligentă, mai ales în rândul generațiilor tinere, a multelor aspecte asupra cărora geniul eminescian s-a aplecat.
Remember: Mihai Eminescu (1850-1889)
Născut pe 15 ianuarie 1850, la Botoșani, Mihai Eminescu a fost poet, prozator și jurnalist, fiind socotit cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismul european din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. Poetul avea educație filosofică, opera sa fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii, de filosofia antică, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Schopenhauer, Kant și Hegel. Rădăcina ideologică a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale, publicate în perioada în care a lucrat la "Timpul", a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți ai acestui partid, care au lansat sloganul "Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!". A fost activ în societatea politico-literară "Junimea". A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani ("De-aș avea"), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Pe 15 iunie 1889, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. A fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. (Silviu Anton)
CITEȘTE ȘI: Ziua Culturii Naționale, ziua lui Eminescu, la Galați şi pe mapamond
Foto 1, galerie: Adian Pintea a reînviat personajul eminescu în filmul "Un bulgăre de humă", de Nicolae Mărgineanu (1989). Foto 2. Barbu Lăzăreanu (sursa, Wikipedia). Foto 3. Statuia din Cişmigiu a memorialistului G. Panu. Foto 4. "Caietul roşu", în care Poetul a transcris poezii pentru Mite Kremenitz (sursa, transilvaniareporter.ro). Foto 5. 1911: inaugurarea statuii de la Galați, prima din țară ridicată Poetului. Foto 6. Coperta ”Almanachului România Jună” din 1883 , care conținea și princepsul poemului ”Luceafărul”:
