Când Istoria o face... presa!. „Cazul Joconde” (4). Furtul celebru - norocul pânzei lui Da Vinci

Când Istoria o face... presa!. „Cazul Joconde” (4). Furtul celebru - norocul pânzei lui Da Vinci
Furtul, foarte prezent în presa vremii!
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Când Istoria o face... presa! „Cazul Joconde” (3)

(4)

Cotidianul parizian „Le Matin” din 12 iunie 1913 tocmai scria, într-un milion de exemplare,  despre asasinarea la Constantinopol, în plină stradă, a Marelui Vizir! Dar anunțul despre recuperarea tabloului care, tocmai prin absenţa sa, ajunsese să fie cea mai râvnită operă de artă din lume, avea să fie ştirea cea mai citită în ziua următoare!

O pictură cu valoare „umflată” de presă?

Scriitorul și istoricul James Zug povestea la microfon, în emisiunea „Furtul care a făcut din «Mona Lisa» o capodoperă”, pentru NPR (National Public Radio, din Washington), pe  30 iulie 2011:  „Înainte de furt, «Mona Lisa» nu era cunoscută pe scară largă în afara lumii artei (s.n.). Leonardo da Vinci a pictat-o ​​în 1507, dar abia în anii 1860 criticii au început să o considere o capodoperă a picturii renascentiste. Și această judecată nu a filtrat în afara unei felii subțiri de inteligență franceză. «Mona Lisa» nu a fost nici măcar cea mai faimoasă pictură din galeria sa, darămite la Luvru”, spunea Zug. Dar poate că remarca este doar rezultatul unor maniere dictate doar de orgoliu, cu care s-au... împăunat  şi francezii, şi britanicii, secole la rând. Atunci când nu se luptau straşnic între ei. Vrând să-şi dovedească ascuţişul limbii, Napoleon lansase chiar butada: „Între sublim şi ridicol este doar un pas... Pasul Calais”. Apa ce despărţea cele două ţări pentru lungă vreme prea neprietene...

Nu s-a alarmat nimeni de dispariţia tabloului!

Dorothy și Tom Hoobler au scris despre furtul picturii în cartea lor  „Crimele Parisului”, menţiona cunoscuta revistă „Vanity Fair” pe 16 aprilie 2009. „Au trecut 28 de ore, spun ei, până când cineva a observat chiar cele patru cârlige goale. Tipul care a observat a fost un artist de naturi moarte care și-a instalat șevaletul pentru a picta în acea galerie din Luvru. A simțit că nu poate lucra atâta timp cât «Mona Lisa» nu era acolo”, spune Tom Hoobler. Dar artistul nu s-a alarmat. În acel moment, era în derulare un proiect de fotografiere a numeroaselor lucrări ale Luvru. Fiecare piesă trebuia dusă pe acoperiș, deoarece aparatele fotografice ale timpului nu funcționau bine în interior.

Furtul șocant al ”Mona Lisei”, în august 1911, părea să fi fost rezolvat 28 de luni mai târziu, când pictura a fost recuperată. „Era o zi de luni și Luvrul era închis. După cum era o practică obișnuită la muzeu în acea zi a săptămânii, numai lucrătorii de întreținere, personalul de curățenie, curatorii și alți câțiva angajați cutreierau sălile cavernoase ale clădirii care a fost cândva casa regilor Franței, dar de secole a fost dedicată pentru adăpostirea comorilor de artă ale națiunii.

Dobândite prin cucerire, bogăție, bun gust și jaf, acele colecții erau splendide și vaste - atât de mult, încât Luvru putea pretinde că este cel mai mare depozit de artă din lume. Cu aproximativ 50 de acri (un acru = 4.046 metri pătraţi - n.n.) de spațiu în galerie, colecția era prea imensă pentru ca vizitatorii să o poată vedea într-o zi sau chiar, credeau unii, într-o viață. Doar în Salonul Carré - «camera pătrată» - au putut fi văzute două tablouri ale lui Leonardo da Vinci, trei ale lui Tizian, două ale lui Rafael, două ale lui Correggio, unul al lui Giorgione, trei ale lui Veronese, unul al lui Tintoretto și - reprezentând non-italieni -  câte unul de Rubens, Rembrandt și Velázquez. Dar chiar și în acea colecție de capodopere, un tablou a ieșit în evidență față de restul. În timp ce directorul de întreținere al Muzeului Luvru, un bărbat pe nume Picquet, a trecut prin Salonul Carré în timpul rundelor sale în dimineața zilei de 21 august 1911, el a subliniat valoarea «Mona Lisei» a lui Leonardo, spunând unui coleg de serviciu că este cel mai valoros obiect din lume. «Se spune că valorează un milion și jumătate», remarcă Picquet, aruncându-și o privire la ceas când ieșea din cameră. Ora era 7,20 a.m. La scurt timp după ce Picquet a părăsit Salonul Carré, s-a deschis o ușă către un dulap de depozitare și a apărut cel puțin un bărbat - pentru că nu s-a dovedit niciodată dacă hoțul lucra singur. Fusese acolo din ziua precedentă - duminică, cea mai aglomerată zi  din muzeu. Chiar înainte de ora închiderii, hoțul se strecurase în micul dulap pentru a putea ieși dimineața fără să fie nevoie să se legitimeze la un gardian de la intrare. Erau multe astfel de camere mici și  ascunse în vechea clădire; oficialii muzeului au mărturisit ulterior că nimeni nu știa câte. Această cameră specială era folosită în mod normal pentru depozitarea șevaletelor, pânzelor și rechizitelor de artă pentru studenții care erau angajați în copierea lucrărilor vechilor maeștri. Singura cerință fermă împotriva falsificării impusă de muzeu a fost ca reproducerile să nu aibă aceeași dimensiune ca și originalul.”

Foto 1, galerie: Mona Lisa... parodiată cu poftă, ca orice figură celebră

Foto 2: Scriitorul şi istoricul James Zug, Senior Corespondent la publicaţia „US Squash”

Foto 4: Dorothy şi Tom Hoobler

Foto 5: Pânza a fost scoasă din ramă pentru a fi transportată

Citit 1293 ori Ultima modificare Joi, 06 Octombrie 2022 11:20

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.