De ce era Ioan Simion Mărculescu unic?
Plasticianul Ioan Simion Mărculescu, cel care a fost până în anul 2001 directorul Muzeului de Artă Vizuală, ar fi împlinit astăzi 69 de ani. Gheorghe Miron, muzeograf şi plastician, îşi aminteşte cum era omul, artistul şi directorul Mărculescu: „De la domnul Vasile Pop, de la Cluj, care i-a fost coleg, am aflat că domnul Mărculescu devenise etalon încă din facultate: toţi studenţii îşi doreau să ajungă ca MIS - de atunci i se spunea aşa, deşi pentru mine el a fost şi va rămâne mereu domnul Mărculescu. Lucra doar pe pânză. Era modul său de a-şi arăta respectul faţă de privitor şi de a da lucrărilor sale şansa de a rezista în timp. Singur îşi întindea pânzele, de la dumnealui am învăţat acest lucru. Şi ramele tot singur le făcea, le colora, le încheia, avea toate sculele posibile”.
Un dirijor de orchestră
„Dumnealui este cel care m-a adus, în 1990, la Muzeul de Artă Vizuală. M-a învăţat cum să fac ghidaj în muzeu şi cum să câştig vizitatorii. Era un om admirabil, un conducător de unitate ca un dirijor de orchestră. Absolut toţi cei din muzeu am fost marcaţi de personalitatea sa. Iar ca om, când am reuşit să-l cunosc, am spus: să dea Dumnezeu să ajung să fiu ca el! Îmi doream să şi arăt ca el. Când am împlinit 50 de ani m-am îmbrăcat în cămaşă roşie şi pantaloni negri, a fost forma mea de respect şi de apropiere faţă de el. Am încercat întotdeauna să îl aduc în prezent. Noi, cei din secolul 21, ne ferim de busturi ale personalităţilor, deşi străinătatea e plină de astfel de lucrări de artă. Cred că domnul Mărculescu ar merita un bust, un portret, chiar şi o stradă în Galaţi. Şi ar merita ca muzeul să-i poarte numele. Toată lumea recunoaşte că acest muzeu este ceea ce este datorită domnului Mărculescu. El a dat o linie, o orientare acestui muzeu”, afirmă Gheorghe Miron.
Un deschizător de drumuri
„Libertatea pe care o dădea artiştilor în actul creaţiei era atât de benefică încât, când îţi spunea: fă ce vrei tu, îţi mai creşteau o pereche de aripi. Cred că asta l-a definit pe marele Mărculescu. Dumnealui crescuse într-un spaţiu neîngrădit, nu a fost supus niciodată. În lumea necuvântătoarelor sunt două feluri de cai: aceia care se nasc în sălbăticie şi nu trebuie să pui şaua pe ei niciodată şi cei care sunt născuţi în captivitate. Domnul Mărculescu nu ştiu dacă s-a lăsat prins vreodată. Asta mi-a plăcut foarte tare în structura dumnealui, cred că a fost un deschizător de drumuri, atât în artă cât şi în comportament. Orice îi cereau artiştii, răspunsul său era invariabil: da. Acestor oameni, care îţi dau siguranţa că nu se vor dezice niciodată de tine, cum poţi să le spui? Cum poţi să-i cuprinzi în definiţii? Cred că oameni ca el se nasc foarte rar. Sunt hărăziţi de Dumnezeu să lase urme adânci pe acolo pe unde trec”.
