Relu Angheluţă a aşteptat 30 de ani până i s-a ivit şansa de a participa la o ediţie a Taberei de sculptură în metal de la Galaţi. „Mi-am dorit de mult, încă de acum 30 de ani, acest lucru. Şi iată că s-a întâmplat”, spune, zâmbind, artistul. Lucrarea pe care o realizează în aceste zile în curtea Muzeului de Artă Vizuală încă nu are un nume: „Acum se plămădeşte, sunt în faza în care nu ştiu dacă va ieşi băiat sau fată. Ştiu ce am de făcut, dar încă mă mai gândesc la numele lucrării”.
În general, sculpturile lui Relu Angheluţă au mai multe înţelesuri, „depinde de cel care priveşte, de experienţa lor, de ceea ce au trăit, unii pot recunoaşte ceva dintr-un domeniu, alţii ceva din alt domeniu, dar fiecare se regăseşte cumva în ele. Mă feresc să fac lucruri simple, clare, un scaun care pentru toată lumea nu e altceva decât un scaun. La mine poate să fie şi altceva, îmi face plăcere să ofer lucruri cu mai multe înţelesuri”, declară artistul.
S-a „infectat” cu virusul pasiunii pentru arta plastică încă din 1981, când a urmat primele cursuri de Pictură la Şcoala de Arte, dar astfel a descoperit sculptura şi s-a îndrăgostit iremediabil: „Mi-am căutat drumul, am tot ocolit şi am ocolit, până am ajuns – zic eu, pe drumul cel bun, pe care mi l-am dorit mereu. Am construit vapoare, platforme marine, am lucrat în cercetare: zece ani la Şantierul Naval, zece la Universitatea Dunărea de Jos, zece ani am fost în Italia şi încă vreo zece – liber profesionist. Aş vrea să mai am măcar încă zece ani de acum încolo, să pot să fac ceea ce-mi doresc şi să aplic tot ce am învăţat. Oricum, toată viaţa învăţăm şi ne zbatem să facem lucrurile din ce în ce mai bine”.
Lucrarea sa tocmai acest lucru îl ilustrează, dorinţa de a autodepăşire, care îl preocupă pe artist. „În general, lucrărilor mele, chiar şi celor de mici dimensiuni, am încercat să le dau o notă de monumentalitate, prin temă, am încercat să insuflu privitorului un sentiment de ambiţie. Nu sunt singurul pe care îl preocupă autoperfecţionarea, toţi ne zbatem să ajungem cât mai sus. Am abordat multe tehnici, multe materiale, mi-a plăcut să învăţ să fac de toate: acum, încetul cu încetul, mă restrâng către ceea ce simt că mă reprezintă. Timpul, pentru mine, e foarte preţios”.
Iniţial, înainte de a găsi materialul, a avut vreo patru variante de a face lucrarea. După ce a găsit materialul, a ales: „Partea centrală poate fi privită ca o poartă prin care intri şi din care poţi să ieşi un pic şifonat. În interiorul discurilor, va fi o sferă cu un nucleu de angrenaje ruginite. Nu vă spun chiar totul de la început, ca să nu vă pierdeţi interesul… Dacă aş fi mai curajos, aş pune toate culorile acolo, doar nucleul l-aş lăsa, special, oxidat şi ruginit”, spune artistul.
„Contează ceea ce faci, ceea ce rămâne. Individul se pierde, rămân faptele lui şi ceea ce a creat”, conchide Relu Angheluţă.
