O transpunere corectă: „Năpasta” – curajul unui altfel de Caragiale

O transpunere corectă: „Năpasta” – curajul unui altfel de Caragiale
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Actorilor le lipseşte însă nebunia scenei şi înţelegerea sentimentelor


Acuzat că ar fi plagiat „Năpasta” după un autor ungur… inexistent, Caragiale a avut succes abia târziu cu unica sa dramă jucată în ţară, la Cernăuţi (1985 - prima piesă românească într-o limbă străină!), Berlin, Paris sau Budapesta. Lansarea la Iaşi (1890) a fost primită cu răceală, încât nici n-a mai fost jucată până după Primul Război Mondial! O notă scurtă din „Familia” în 20 aprilie 1902: „Caragiale la Secessions - Theater Berlin”, despre piesa „Năpasta”, tradusă sub titlul de „Anca” şi jucată de curând, prea melodramatic, de actorii germani: „Presa a fost în general foarte aspră. (…) Unele gazete găsesc piesa de tot proastă şi altele numai pe jumătate.” „Berliner Tageblatt” scria de pildă că „aplauzele numeroase de la sfârşit erau mai mult pentru actori decât pentru operă”. Nu daţi vina pe autor! Este greu să joci o dramă psihologică cu mijloace exagerat melodramatice, ca atunci! Dar nici acum nu este deloc uşor, se vede, să treci de la repertoriul postmodernist al vremii la construcţii clasice! Avanpremiera de joi, de la Teatrul „Fani Tardini”, cu piesa montată de Adi Carauleanu, de la Naţionalul ieşean, mi-a dat deci mari emoţii.

Un decor „animat”, fluierul-jucător

Scenografia lui Nicolai Mihăilă a susţinut bine spectacolul – simplă şi plauzibilă. Cu o invenţie dramatică, chiar: la începutul şi sfârşitul spectacolului, pe o cetină de brad din fundal, trece ca fulgerul o veveriţă, veveriţa pe care Ion nebunul o credea trimisă de Maica Domnului. În măsura în care butaforia nu se vede şi veveriţa „se mişcă” destul de repede, totul e OK. Fundalul sonor al „ariei veveriţei”, un trăsnet probabil, e însă confuz. De altfel, ilustraţia muzicală, cu o doină la fluier, a fost excelentă ca alegere, făcând o atmosferă ca în Lorca, dar a acoperit (joi, cel puţin) constant actorii, a fost prea continuă şi chiar la aplauzele de final parcă ne-a dat peste mână, prin ritmul său. Altfel, în timpul jocului n-au fost aplauze…

Actori corecţi

Lucian Pânzaru, în Dragomir, ucigaşul care aşteaptă, căsătorit cu văduva victimei, prescripţia pedepsei pe care a luat-o de fapt altul, Ion, pădurarul înnebunit în bătaie la anchetă, are momentele lui de dăruire. Personajul se îmbată, cu sufletul apăsat, apoi se trezeşte din groază, dar actorul joacă mai mult linear. Se lasă chiar, într-o secvenţă devenită comică, „suguşat” de firavul Ion! Or fi nebunii capabili să devină uneori fiare, dar Dragomir nici n-a dat din mâini! Nici semi-violul cu Anca (Tamara Constantinescu) n-a prea ieşit. Dacă odinioară nemţii i-au spus „Anca” piesei, mergând probabil pe puternicul personaj, gen Vitoria Lipan, Anca noastră nu s-a detaşat prin acea forţă ascunsă în personaj. Actorul Florin Toma, în învăţătorul Gheorghe, nu avea ce să rateze, achitându-se de rol. În montările de până acum, marele accent a venit de la personajul liric şi magic în acelaşi timp, Ion Nebunul. Dacă îţi iese Ion – ai succes! Să ne amintim de un Emil Botta sau Florin Zamfirescu, greu de egalat. Şi Vlad Vasiliu, în Ion acum, mi-a amintit un pic de Zamfirescu. Şi, în măsura în care nu-şi face hara-kiri ca pe vremea lui Fani Tardini şi evită patetismul, este un personaj con/damnat blând, luminos şi simpatizat de public. Jocul actorilor este corect, însă parcă lipseşte nebunia scenei şi înţelegerea sentimentelor. Una peste alta – curajul de a monta o piesă grea, un altfel de Caragiale, fără zâmbete, merită apreciat.

Citit 18116 ori Ultima modificare Vineri, 07 Decembrie 2012 18:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.