Născut pe 1 ianuarie: „Când eşti sănătos, ai chef de viaţă, de muncă şi de creaţie”

Născut pe 1 ianuarie: „Când eşti sănătos, ai chef de viaţă, de muncă şi de creaţie”
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Interviu cu pictorul şi profesorul Nicolae Cărbunaru


- Cum e să fiţi născut pe 1 ianuarie?

- Aşa a fost să fie! Trebuia să mă nasc şi eu într-o zi! N-am nici un merit, dar nici nu mă simt vinovat! Nu cred că le-am stricat Revelionul alor mei! Erau vremuri de război, în 1944... mama cu sora mea locuiau de cinci ani cu bunicii paterni, iar tata era mobilizat pe frontul de răsărit... numai de petreceri n-aveau chef! Cred că a fost o bucurie dublă că m-am născut băiat! Am format o pereche cu sora mea şi, mai târziu, ca părinte, am trăit bucuria de a avea copiii pereche - fată şi băiat, astăzi împliniţi profesional şi familial. Avantaje că m-am născut pe 1 ianuarie, nu prea sunt... Mă „fălesc” că, dintre cei ce împlinesc vârsta  în anul respectiv, sunt ... primul şi, aceasta îmi dă posibilitatea să calculez cu uşurinţă, în orice lună şi zi din an, ce vârstă am împlinit!

- De ce vă este cel mai dor, din anii copilăriei?

- Mi-e dor de unitatea şi dragostea familiei mari, în care „convieţuiau şi gospodăreau sub acelaşi acoperiş” trei generaţii: bunicii paterni, părinţii şi noi, copiii! Apoi, în vecinătate trăiau rude apropiate: parcă tot satul era format din neamurile noastre. Treptat, treptat, pe măsura ce „ăi bătrâni” s-au dus, familia s-a micşorat. Când, în 1986 tatăl meu, ultimul Cărbunaru din Urleasca s-a dus, lângă mama, la loc de odihnă, în cimitirul satului, vremurile bune s-au dus. La Urleasca, acum, numele Cărbunaru este întâlnit doar pe crucile din cimitir... toate, din piatră, din respect pentru ceea ce au fost!  Acum, în familie, suntem numeric mai puţini şi împrăştiaţi în întreaga ţară, iar unii sunt plecaţi în lume. Ne întâlnim foarte rar cu toţii, chiar şi la marile sărbători, că aşa e viaţa acum!

- Ce aţi vrut mai întâi să fiţi, pictor sau profesor?

- Nici pictor, nici profesor! Important era să „evadez” din lumea satului, să nu ajung „braţe de muncă” la GAC (CAP-ul de mai târziu). Mai întâi am fost învăţător calificat. Am promovat examenul de admitere şi, din septembrie 1959, am devenit elev la Şcoala Normală din Galaţi, într-una din cele două clase cu specializarea învăţători. În perioada 1957 – 1963,  studiile viitorilor învăţători se întindeau pe o durată de şase ani; după şase ani aveam în buzunar Diploma de învăţător, dar şi Ordinul de Încorporare ca militar în termen pentru toamnă. Nu mi-a plăcut niciodată „milităria” şi trebuia să fac ceva să scap M-am hotărât să urmez o facultate care-mi oferea posibilitatea să mă stabilesc într-un oraş. M-am înscris la Arte Plastice, la Iaşi, unde am fost primul pe listă, cu media 9,20. Astfel, soarta mea era stabilită – voi ajunge profesor de desen. Am terminat al cincilea pe ţară din două sute şi ceva de absolvenţi. Am ales, la repartiţie, Galaţi – Şcoala nr. 24. Visul de a fi „la oraş”, prin munca mea, se realizase! Am slujit învăţământul peste 40 de ani, din care 35 de ani ca profesor la Şcoala nr. 13. Am primit tot ce se putea primi: funcţii de conducere, îndrumare şi control, diplome, medalii, gradaţii şi salarii de merit, aprecierea colegilor, dragostea şi preţuirea elevilor şi, uneori, ale părinţilor acestora.

- Şi… pictor, când aţi ajuns?

- Nici acum nu cred că sunt un pictor, mă tot străduiesc! Ce-i drept, când mă întâlnesc cu fostul coleg de facultate, prietenul meu Mihai Gheorghe Coron, ne „gratulăm”, în glumă, cu apelativul „maestre”, gândindu-ne la remarca lui Tudor Muşatescu, căruia nu-i plăcea să i se zică „maestru”, fiindcă degenerează uşor în „maistru” şi chiar în „meştere”! Vorbind serios, am început să expun, cu oarecare regularitate, de prin 1974, deşi debutul mi l-am făcut la o expoziţie cu caracter naţional, a profesorilor de desen, organizată în Bucureşti, la sala Dalles, în 1971. Până am ieşit la pensie, în 2007, am fost, în paralel, profesor şi pictor! După pensionare, tot în paralel, pictor şi... pensionar... Niciodată doar pictor!

- Atunci, „maestre”, pentru că e un moment de bilanţ, cum a fost anul 2012?

- Pot afirma, fără teamă de a greşi, că anul cultural 2012, la Galaţi, a fost cel al artelor plastice. A existat o efervescenţă creatoare la artiştii plastici gălăţeni cum în puţini ani s-a observat. Cred că în niciun an nu am avut la Galaţi atât de multe expoziţii! Multe dar, mai ales, valoroase. Glumind, desigur, aş spune că forţa creatoare deosebită vizibilă la artiştii plastici gălăţeni în acest an pare să aibă o legătură directă cu diminuarea drastică a spaţiului de expunere începând din 2013, prin schimbarea destinaţiei actualului sediu al Muzeului de Artă Vizuală.

- Ce v-aţi propus pentru 2013?

- În primul rând, îmi doresc ca eu şi familia mea să fim sănătoşi! Atunci ai chef de viaţă, de muncă şi de creaţie, simţi nevoia de a transmite şi  celor din jur, prin linie şi culoare, bucuria de a trăi şi mulţumirea ce o ai în suflet că Dumnezeu încă te ţine pe pământ să-ţi foloseşti talentul cu care te-a hărăzit. Aşa se nasc lucrările mele, şi mai bune şi... mai rele...  La Mulţi Ani şi un Nou An, mai bun, mai bogat tuturor!

Citit 16718 ori Ultima modificare Luni, 31 Decembrie 2012 18:45

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.