La noi, strada care-i poartă numele este veşnic desfundată, iar colegiul omonim n-are sediu
"Acest Domnitor fiind şi cetăţeanul nostru (s.n.) încât durerea este mai simţibilă”… Cam aşa scria un grup de gălăţeni de mai multe etnii la moartea lui Cuza (Iorga - „Contribuţii la istoria modernă a Galaţilor”, 1932). Atunci, militarii au cerut „măcar” trei zile de doliu, cu prăvălii închise, cu „rugăciune înadins săvârşită în catedrală”. Galaţi, oraşul tinereţii lui Cuza; nu chiar, cum se scria atunci, „leagănul şi oraşul natal al acestui mare Român”…
„Cumplit oraş de negustori”, dar pricopsit în ţară şi în lume tocmai negustorimii de aici, Galaţiul are darul de a-şi „exporta” talentele pe unde-a înţărcat dracul copiii, unde uită că sunt gălăţeni, oraşul adoptând însă alţi oameni de excepţie, de la Urechia, cel nominalizat la Nobel, la istoricul Păltănea, „înfiaţi” de obşte la vârsta când nu soarta, ci voinţa ta îţi decide apartenenţa! Aproape gălăţean a fost şi „domnul Unirii”, bârlădean prin naştere, el şi-a legat anii rodniciei tinereţii de oraşul de la Dunăre! Aici, la Galaţi, domnitorul drept a intrat în legendă, controlând, în travesti fiind, aplicarea sistemului de măsură în sfârşit unificat, „ocaua lui Cuza” - pedepsind negustorul care vânduse vin cu ocaua mică, plimbându-l prin târg cu ocaua falsificată de gât!
De două ori pârcălab de Galaţi, ne-a vrut oraşul capitală
Aici a suferit şi Cuza pentru activitatea sa unionistă. Aici Cuza a fost preşedinte al Judecătoriei judeţului, având tupeul să facă dreptate ţăranului sau târgoveţului în pofida negustorului străin cu punga deschisă la mită. A fost numit, de două ori chiar, pârcălab (prefect) al judeţului. Ioan Cuza, tatăl domnitorului, a fost ispravnicul (similar prefectului) judeţului Fălciu, dar şi al judeţului nostru, Covurlui. Mama sa a rămas în oraşul nostru, aici a fost şi îngropată. Unchiul său, Iancu Cozoni, a fost directorul Carantinei – vamă, cordon sanitar împotriva molimelor şi unealtă politică inventată de ruşi. Cuza, sub domnia căruia s-au înfiinţat primele instituţii ale statului modern, avea motive să ne iubească. Probabil însă că luciditatea l-a îndemnat să ne dorească drept capitală a României. N-a apucat, „monstruasa coaliţie” a detronat domnitorul autoritar care dizolvase prin lovitură de stat Parlamentul unicameral. Gălăţenii datorează mai mult decât restul românilor lui Cuza, rămas simbol al Unirii. Deşi detronarea sa (la care se referă în batjocură şi Caragiale, cu acel „11 fevruarie” din „Conu´ Leonida…”) a fost primită cu bucurie de mulţi români, chiar şi gălăţeni, un călător rus nota ulterior în jurnalul său că negustorii Galaţilor îi mai ţineau încă, icoană, portretul înrămat în vitrine! Cel care, ca şi Kogălniceanu, ne-a susţinut în continuare regimul binecuvântat de porto-franco, fusese urmat de un rege străin sub care regimul de port liber fusese desfiinţat şi detronat de modernul drum de fier… De asta gălăţenii îl iubeau pe Cuza al lor! Care a vrut să aşeze capitala lângă Galaţi, pe ambele maluri ale Siretului (a dezvăluit acest lucru Kogălniceanu, în Parlament, 16 ani de la moartea domnitorului), nu doar pentru că fusese pârcălab la noi, ci pentru că meritam! Galaţiul era de fapt pregătit să fie capitală: instituţii de stat bine formate, zeci de consulate străine, de la SUA la Guatemala,industrie, porto-franco, legătură pe apă între Occident şi Orient, oraş modernizat chiar înaintea Parisului, sediu al Comisiei Europene a Dunării. Dunărea, nu Dâmboviţa în care deversarea haznalelor aducea molime! Şi unde, la venirea principelui Carol, acesta a văzut pe geamul palatului gazdei o crescătorie de porci! În Heidelberg, unde a murit Cuza, o stradă de centură se numeşte Cuzaring. Iar o placă memorială stă pe zidul hotelului „Europa”, din Adenauerplatz, în acelaşi oraş german. La noi, bustul comandat de gălăţeni fostului domn a fost achitat până la urmă de… văduvă, Elena Doamna! Azi îl serbăm şi noi, doar ca şi ceilalţi români…
