N-a fost actriţă. Nici regizoare. Sau directoare de teatru. Doar un filolog, literat, care a ales să se apropie de scenă, pentru a se contopi apoi cu viaţa Teatrului Dramatic din Galaţi. Şi-a dăruit efectiv propria existenţă teatrului. Motiv de a ne reaminti de Aurelia Cazacu la acest sfârşit de iulie, odată cu trecerea a 22 de ani de când ne-a părăsit.
A fost secretar literar la instituţia amintită încă din 1969 şi a sfârşit în aceeaşi funcţie. Şi-a ales o slujbă dificilă. Stabilirea repertoriului trebuia să aibă pe atunci OK-ul autorităţilor centrale, iar textele sau autorii mai dificili impuneau demersuri pentru a fi acceptaţi. Şi, se înţelege, în tot acest zbucium era implicat în primul rând secretarul literar. În drumul textului către spectacol, noua montare întâlnea lumea scenei: actori, regizor, scenograf, ateliere. O lume greu de definit, de înţeles. Şi mereu acest drum, specific teatrului, trecea şi prin fiinţa secretarului literar. Iar când scriu fiinţă, rememorez statura ei firavă, aşa că în „bătălia” ce se impunea a fi dusă până în seara premierei şi după, Aurelia nu avea altă putere decât pe cea a propriului suflet. Şi poate că, în tot acest traseu, început pe scândura scenei pentru a se sfârşi în inima spectatorilor, ceva din sufletul omului, pe care-l evocăm acum, se aşeza drept temelie. Ajutând teatrul pe care-l slujea să meargă mai departe.
Nu mai înşir aici câte drumuri făcea la tipografie pentru programele de sală, pentru afişe şi alte imprimate, nici de câte ori era prezentă la gară, însoţind cronicari sau autori importanţi care vizitau teatrul. Nu pot fi uitate nici discuţiile de la vizionarea premierelor, mai dure uneori pe vremuri, când se juca soarta unor noi montări. Am admirat-o întotdeauna pentru tenacitatea cu care-şi apăra meseria aleasă, pentru situaţiile multe în care între propria casă şi teatru a ales varianta din urmă. A fost căsătorită şi a fost mamă, a încercat să le împace pe toate, doar ea ştia cum, astfel încât nimeni să nu sufere. Decât, poate, numai ea...
A trăit în teatru ani frumoşi. Şi nu e vorba doar de succesul activităţii scenice, ci şi de întâmplări minunate ce au reverberat peste vreme. Ştiu că numele lui Fani Tardini, pe care-l poartă azi instituţia, a început a fi impus prin cercetarea, făcută de Aurelia Cazacu, a activităţii celebrei actriţe. Şi, peste ani, după despărţirea de ea, teatrul a ales să se numească astfel. Festivalul Naţional de Comedie este şi creaţia ei. Împreună cu directorul Mihai Mihail, cu reputatul critic Valentin Silvestru, cu sprijinul unor instituţii locale, s-a zbătut ca, începând din 1976, Galaţiul să găzduiască aşa-numitul „Colocviu despre Arta Comediei”, un festival unic în ţară. Abia după ’89 şi continuând în zilele noastre acestui Festival Naţional de Comedie i se zice chiar aşa. Şi se desfăşoară cu succes, amintindu-ne, cred, şi de Aurelia... S-a aflat în preajma unor nume mari ale scenei româneşti, actori şi regizori, prezenţi la Galaţi, a cunoscut şi a colaborat cu dramaturgi români contemporani de seamă, cu nume importante din lumea criticii teatrale, a reprezentat instituţia de profil din Galaţi cu distincţie şi desăvârşit profesionalism ori de câte ori i s-a cerut. Pentru că a iubit teatrul.
A trăit zeci de premiere sau doar repetiţii ori numai reprezentaţii obişnuite, când prezenţa ei în teatru (la scenă, în culise, la cabine, în sală) era şi căutată, şi necesară. A fost un om cu mult bun-simţ, cinstit, curat la suflet, gata să-i vină oricui în ajutor. Ceea ce nu înseamnă că nu avea propriile opinii, semn că undeva, în spate, cunoştinţele din facultatea ieşeană îi aşezaseră o temelie solidă, pe care se sprijinea ori de câte ori trebuia să-şi argumenteze părerile.
A părăsit mult prea devreme această lume, alegând scena de Dincolo. De acolo probabil îi veghează în continuare pe cei dragi, dorind ca toate să meargă bine. Este cred calea ei de a-şi arăta în continuare iubirea faţă de semeni, faţă de teatru.
