„Oraşul cu prea puţine muieri de iubit…” este, în ciuda titlului, o chestiune serioasă! Ultima carte semnată de cercetătorul care refuză să-şi spună „istoric”, Tudose Tatu, vorbeşte iarăşi despre Dunăre, Galaţi, Sfântul Gheorghe, Gorgova ori Câşla - ultima din numai opt case din paiantă şi stuf pe la jumătatea de veac XIX.
Şi, în special, despre Sulina, cea cu femei puţine la începuturile sale de sălbatecă „insulă” ce deservea intrarea din Mare. Un „oraş” cu doar vreo 200 de femei în 1957 - din 6.000 de suflete. Cu gospodării cu garduri împinse până în albie, făcând imposibilă intervenţia poliţiştilor în urmărirea tâlharilor, fără amenajări portuare încă, în afara unor binte din mănunchiuri de lemne de brad, de care se puteau amara navele…
Iată, de pildă, un joi, 5 mai 1853, când corespondentul „New York Times” scria de la Galaţi, unde vasul adusese piloţi ionieni. Sunt consemnaţi călători străini de mai multe naţii, cu descrieri pitoreşti, fotografice parcă, ale locurilor demult schimbate. Un studiu copios citat este acela al unui medic francez, fost chirurg în Legiunea Străină, cavaler al Ordinului regal Isabella Catolica: Jacques Salamo. El vorbea despre distrugerea, în mare parte, a pirateriei pe fluviu, datorită administraţiei turceşti şi Comisiei Eupopene a Dunării, vedea Sulina ca pe o „insulă”, stabilit în oraşul în care, în primii doi ani, nu tratase decât „de friguri în timpul verii şi lovituri de cuţit tot anul”. Francezul a publicat prin 1856 un serial minuţios în date, în „Gazette Medicale d´Orient, revistă editată de Societatea Imperială de medicină din Constantinopol.
Cartea lui Tatu este bogată în date statistice interpretate, descrieri şi întâmplări precum naufragiul unui bric austriac, la 1857, cu pierderea de vieţi omeneşti, trece în revistă bolile populaţiei paupere. El îl contrazice pe corespondentul american, care scria că turcii au semnat „ca proştii”, oferindu-i braţul Chilia celui mai aprig duşman, Imperiul ţarist, pentru că nu s-ar fi descurcat pe hartă şi nu au apreciat cât pierd la o dimensiune de… un vârf de creion. În realitate, turcii au ştiut ce semnează: s-au asigurat de ajutorul militar rusesc pentru opt ani, punctează Tatu.
Cu imagini puternice este citat căpitanul de port Eugeniu Botez, alias scriitorul Jean Bart: note despre un „oraş flotant, efemer, dar viu”, cel al sutelor de şlepuri pe care trăia fiecare cu căţel, cu purcel (la propriu!), animale „curate şi necurate”, cu „sobuşoare”, oale şi cutii…
Cartea este bogat ilustrată cu stampe, fotografii de personaje istorice şi hărţi.
Lucru cam neobişnuit, cartea de cercetare istorică a lui Tudose Tatu, care are, cum ne-a obişnuit, un ton literar şi un fior polemic, este prefaţată nu de un istoric, ci de un scriitor gălăţean, Mirel Floricică. Care ar putea publica de altfel şi separat „partea sa”, destul de consistentă, de altfel - 29 din cele 232 de pagini ale volumului, intitulată „Istoria măririi şi decăderii imperiului gălăţean”, scrisă când în versuri, când în răspăr.
