* Serialele precedente: Zilele oraşului-erou: Bătălia Galaţiului, din ianuarie 1918 (1) şi Zilele oraşului-erou: Bătălia Galaţiului, din ianuarie 1918 (2) * Şi la 1918, unii miniştri din România lucrau tot pe şpagă şi comisioane
Galaţiul a fost pavăză, prin rezistenţă, trupelor turceşti şi bulgăreşti de peste Dunăre şi germanilor de la Siret, şi prin luptele cu soldaţii ruşi bolşevizaţi, dar şi prin industria de război pe care o avea. Şantierul Naval Fernic a fabricat aici obuze din fontă, după un procedeu descoperit la început de război de patronul acestuia, ing. Gheorghe Fernic, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Galaţi, într-o vizită în Austria, de unde a adus şi meşteri pentru fabricarea obuzelor mai devastatoare decât cele din oţel şi de zece ori mai ieftine. Efortul marelui industriaş s-a lovit însă, a reclamat el, de corupţia guvernanţilor, generând un scandal uriaş la sfârşitul Primului Război Mondial.
Fernic condamnă „combinaţiile comisiunilor”
Galaţiul n-a scăpat de pericole nici în vremuri de pace. Ziarul gălăţean „Comerţul liber” avertiza, la doi ani de la terminarea războiului, în articolul „Galaţiul pe vulcan”, că în Docuri rămăseseră, de la Armata franceză, 300 de vagoane de muniţie (un vagon = 10t!). Dar muniţie produsese şi fabrica lui Fernic! „Amănunte senzaţionale şi inedite” - chiar aşa scria după titlul articolului său „Hai, la război!”, redutabilul jurnalist gălăţean Ion Burbea, patron de ziar. Articolele sale din „Galaţii-Noi” ne-au fost semnalate de cercetătorul Tudose Tatu: numărul din 10 aprilie 1918, cu continuare şi în zilele următoare.
Criticându-şi şeful liberal, „d. Senator Gh. Fernic, mare industriaş şi preşedinte al Camerei de Comerţ din Galaţi”, „membru al partidului liberal (sublinierea lui Burbea, care era independent politic; aşa a şi candidat la deputăţie jurnalistul) şi unul dintre cei mai mari industriaşi specialişti, ai ţării, în şantierul căruia, până la evacuare, s´a construit o bună parte din materialul de război.” „D. [premier şi ministru de Război] Brătianu – spunea senatorul de Covurlui – cumpărase 240 vagoane de oţel de la Puterile Centrale, pe un preţ de nimic”. „Plătise marfa înainte, dar cu toate comisiunile şi subcomisiunile gras plătite, cu diurne şi para diurne, trimise acolo după acest oţel, transportul nu sosea în ţară.” Atunci, s-a dus după oţel senatorul Fernic, la apelul premierului Brătianu.
Gheorghe Fernic (foto din colecţia Costel Gheorghiu)
La Viena şi Berlin s-a întâlnit cu marele patron al oţelăriilor Krupp şi cu fostul premier austriac, baronul Gautsch von Frankenthurn. Cu însărcinarea scrisă a Ministerului de Război român, a cerut cele 240 vagoane de oţel, dar şi „câteva sute de milioane de degetare (tuburi, n.red.) de cartuşe”. A fost privit cu neîncredere: „Pentru ce vă trebuie? Ca să ne omorâţi oamenii noştri?” România era încă neutră, iar senatorul i-a liniştit: era efort pentru apărare, nu pentru atac. A pomenit, curajos, şi de Bucovina şi Transilvania, pe care le doream înapoi, „şi ni s´a spus că ni s´ar face concesii mari, dacă n´am umbla pe două drumuri”. Nemţii au aprobat!
„Eram foarte mândru că puteam să-mi servesc ţara”, spunea Fernic, care a trebuit pentru asta şi să contribuie „din punga lui” la Crucea Roşie germană, impresionând amfitrionii. Odată „întors în ţară, D. Brătianu nu avea cuvinte să'mi mulţumească. Dar, d. general Iliescu, la ministerul de război, era cam nemulţumit. Se stricase combinaţiile comisiunilor. Cum, un senator să facă gratis un serviciu şi în aşa scurt timp şi comisiunile ministerului de război, cari stăteau de atâta timp acolo, să nu facă nimica?” „Şi, probabil că aceste comisiuni, înaintaseră conturi (deconturi, n.red.) lungi de bacşişuri închipuite, cu cari pretextau să ungă osiile, ca să obţină oţelul şi cartuşele. Şi dintr´un condei, intervenţia d-lui Fernic distrusese toate combinaţiunile.”
După primele 80 de vagoane oţel, aduse prin Austria, importul se opreşte, iar Fernic „e pus” să telefoneze lui Krupp. Brătianu ia legătura şi cu Iliescu, care explică, candid: „Au venit 120 de vagoane. Îmi sunt arhisuficiente. Restul am să le refuz. Nici n´am unde să le pun!” Se viza însă oţel francez şi italian, cu şpăgi mai mari. Oţelul cerut de Fernic costa 30 de bani pe kg, iar guvernanţii au plătit, în Franţa şi Italia, 20 de lei! În timp ce, la Krupp, „pe baza asigurărilor d-lui I. Brătianu, am lăsat acolo, deosebit, jumătate de milion de lei, pentru materialele necesare şantierului meu”. La Bucureşti, utilajele aduse de gălăţean nu s-au folosit, ba chiar primele obuze fabricate au căzut în mâinile germanilor, la ocuparea capitalei. Ca să facă obuze la Galaţi, Fernic avea nevoie de combustibil. Inginerul a plecat în decembrie 1916, la Ploieşti, să ceară păcură, dar acolo a aflat: ”Prea târziu, Bucureştii au căzut”.
Copii morţi, ţărani biciuiţi şi retragerea cu şampanie
Scria, oripilat, Fernic: „Şi de la Piteşti, până la Buzău, pe tot întinsul, am văzut o mare de capete nenorocite. Trenuri de răniţi evacuaţi, fără doctori, fără medicamente. Din când în când se scoteau din ele cadavre îngheţate. Şi bătrâni şi tineri, sate întregi surghiunite, care cu o legătură de ceapă de gât, care cu o gâscă, cu o raţă, cu o buccea, cu ce apuca. Şi mii de soldaţi în retragere. Şi puşti aruncate şi cadavre de o parte şi de alta a drumului. Şi copii morţi şi bătrâni stâlciţi şi răniţi muribunzi şi bagaje trântite şi averi distruse şi vite moarte şi ploaie şi glod şi frig… Şi sate întregi gonite cu biciul jandarmului (s.n.) se adăugau la imensul convoi jalnic. Şi la Buzău erau d-nii miniştri Anghelescu şi Constantinescu. Şi pe când Bucureştii cădeau, acolo, la Buzăul înfrigurat, d. general Iliescu îşi sărbătorea avansarea. Se făcuse un banchet monstru, sardanapalic pe ruinele fumegânde ale României. Şi se rechiziţionase toate sticlele de şampanie din Buzău pentru acest chef: 800 (opt sute) de sticle!”
