Alexandru Jula este o mină de aur. Dincolo de faptul că e un simbol al Galaţiului (nu pot să uit cum, cu ani în urmă, o profesoară din Bucureşti venită cu elevii în tabără, la Gârboavele, mi-a spus: pentru mine, Galaţiul înseamnă Jula, Miron şi Dunărea. Şi câţi români, din diverse generaţii, nu gândesc ca dumneaei!), Alexandru Jula este şi un interlocutor extraordinar, un om care trădează prin ochii şi zâmbetul său căldura unui suflet deosebit.
Mereu m-am întrebat ce îl ţine în vervă şi îl face ca la 77 de ani, iată, să fie mai vesel şi mai plin de viaţă decât mulţi dintre noi, cei născuţi mult mai târziu. Chiar l-am întrebat care e secretul său: „Ce iubeam la 20 de ani iubesc şi acum”, a venit răspunsul. „Ghici cum se cheamă albumul la care lucrez acum, al 18-lea: De ce n-ar fi şi a treia tinereţe?”.
Alexandru Jula nu trăieşte din amintiri. Îi place să aducă în discuţie un titlu de piesă de teatru, „Copacii mor în picioare”, şi spune că i-ar plăcea să fie pe scenă până în ultima clipă. Are un simţ al umorului inconfundabil: „Nu sunt un scorţos, n-am fost niciodată. La începutul fiecărui spectacol, eu spun despre mine tot ce-i mai rău”.
Nu l-a deranjat niciodată numele său - Jula: ”Nu numai că nu m-a deranjat, dar am şi profitat de faptul că mă cheamă aşa”, spune hâtru.
Au trecut 14 ani de la operaţia sa de inimă, cu trei by-pass-uri. Atunci şi-a spus: „Ori la bal, ori la spital. Nu mai vreau să fiu legumă”. Şi a ascultat sfatul medicului său de familie, de a face tot ce-i place: „Nu trebuie să ne închidem într-o colivie, fie ea şi de aur. Eu beau şi o cafea, şi un şpriţ, îmi trăiesc viaţa. Când mi-e rău, îmi pun întrebarea: oare acum? Da, toţi ne temem de moarte. Dar nu trebuie să o aşteptăm în fiecare zi, că vine oricum”, spune râzând.
Aceşti 14 ani au fost pentru Alexandru Jula plini de spectacole, turnee, înregistrări, interviuri şi emisiuni de televiziune.
„«Soţia prietenului meu» m-a urmărit toată viaţa”
Unul dintre şlagărele sale celebre - „Soţia prietenului meu” - are o poveste: nu a fost scris pentru Alexandru Jula, ci pentru un coleg de-al său, care trăieşte şi astăzi şi care l-a cântat o singură dată:
„Ciupi Rădulescu a tradus melodia celebră a lui Enrico Macias, iar textul său era mai profund şi mai frumos decât cel original, franţuzesc. În 1965, cenzura era la loc de frunte, iar cei îndrituiţi să facă ordine aveau două sentimente: pe de o parte le plăcea, dar funcţiile lor şi morala comunistă îi obligau să ia măsuri”.
„George Mihalache mi-a adus piesa şi am cântat-o în premieră la Galaţi, cu Dăscălescu în sală. A fost un mare triumf. Apoi, la o vizionare pentru o emisiune de varietăţi la TVR (preşedinte al Radioteleviziunii era pe atunci regretatul Octavian Paler), înaintea mea i-au tăiat monologul lui Dem Rădulescu”.
„Mi-am spus atunci: «Ce-o fi o fi!» şi am prezentat-o. Paler a spus: «Puştiul cântă bine. Om vedea ce-om păţi, în frunte cu el!». Emisiunea era în direct, cu public în sală. Am avut două bis-uri. A doua zi era şlagăr naţional.”
„După câţiva ani, a venit la Galaţi Nicolae Ceauşescu. Cei de la cancelaria de partid mi-au interzis să o cânt, dar la spectacol m-am uitat la Petrică Gâlmoi, chitaristul formaţiei de estradă a Teatrului Muzical şi i-am făcut semn: Ceauşescu a cântat cu mine, ştia toate versurile”.
„Fiecare cântăreţ are o piesă care-l urmăreşte toată viaţa: aşa e pentru mine «Soţia prietenului meu». Şi astăzi, dacă merg undeva şi nu o cânt, merg degeaba”.
Însuşi preşedintele Traian Băsescu a mărturisit că, pe vremea când naviga, dădea dispoziţie ca la staţia de amplificare de pe navă să cânte doar „Floare albă din Pireu” şi „Soţia prietenului meu”.
A existat şi reversul: o piesă scrisă special pentru Alexandru Jula, pe care el a refuzat-o, şi care a devenit apoi emblematică pentru un alt solist celebru, regretatul Dan Spătaru:
„Prin anii 70 a venit Temistocle Popa la Galaţi să facă un spectacol de estradă şi mi-a spus: ţi-am adus o piesă. Cu tot respectul i-am răspuns: Maestre, eu nu cânt marşuri. Melodia se numea: Trecea fanfara militară…”.
„Nu am făcut din muzică un scop”
Acum, când împlineşte 77 de ani, Alexandru Jula mărturiseşte: „Am făcut muzică pentru că mi-a plăcut şi îmi place. Nu m-am gândit niciodată să ies la pensie din muzică.
Nu am avut vreun scop ascuns, nici să mă îmbogăţesc, nici să mă folosesc de ea. Pur şi simplu totul a venit de la sine, în timp, prin muzică. În viaţă contează să ai de undeva un semnal că ceea ce ai făcut e bine sau rău, să vezi că cineva te ia în seamă”.
Astăzi, după 58 de ani dedicaţi muzicii, Alexandru Jula este întruchiparea vie a răspunsului la întrebarea: „De ce n-ar fi şi a treia tinereţe?”. La mulţi ani, Maestre! Din toată inima.
