„Mătur poteca spre Biserică” - aşa îşi sintetiza Dan Puric activitatea actuală, răspunzând la o întrebare a lui Claudiu Târziu, într-un interviu publicat în primul său volum „Cine suntem”. De la lansare, cartea s-a vândut în circa 70.000 de exemplare, iar Dan Puric a devenit cel mai citit autor român. S-a cumpărat volum după volum şi s-a citit pentru că autorul le-a scris oamenilor despre lucruri pe care sufletul lor le ştia deja, dar care nu mai fuseseră rostite de mult cu atâta convingere.
Cele mai multe dintre ele sunt evidente, le vedem zilnic şi le ştim de la părinţi şi bunici. Pe multe le consideram simple fleacuri sau superstiţii jenante. Dar poate, pare să spună Dan Puric, poate că pur şi simplu nu le-am înţeles.
Frumuseţea statorniciei
Astfel, cheia succesului primului volum „Cine suntem”, ca şi a celui de-al doilea „Despre omul frumos” pare să fie nu atât erudiţia celui care scrie, răspunde tirurilor de întrebări sau vorbeşte liber, ci simplitatea cu care reuşeşte să aducă la lumină realul, cotidianul, imediatul din cărţile sfinte şi din cele profane. În discursul lui vorbesc, parcă aievea, şi Sfinţii Părinţi şi filosofii din agore.
E fără doar şi poate omul care a înţeles, după căutări îndelungi pe poteci care mergeau spre nicăieri, că drumul lui se confundă cu Ortodoxia (calea dreaptă). Multe dintre spuse le-a auzit sau le-a citit la alţii, dar fără să-i plagieze, le-a făcut ale lui, trecându-le prin sita sufletului.
Ortodoxia pe care a ales-o Dan Puric, însă, nu se identifică numai cu litera ştiinţelor teologice sau cu prezenţa frecventă la slujbe, ci mai degrabă cu acea dragoste veritabilă şi vie care a rodit frumos până şi din beciurilor închisorilor comuniste.
Intervievat pe rând de nume mari ale presei româneşti - Robert Turcescu, Cătălin Ştefănescu, Alice Năstase, Bogdan Gamaleţ etc., Dan Puric dă la iveală ipoteze surprinzătoare: unde alţii văd prostie, el remarcă frumuseţea statorniciei, unde unii identifică slăbiciuni sau obiceiuri şi oameni vechi şi demni de dispreţ, el vede puterea neamului românesc.
Totul cu o logică imbatabilă a firescului - valoarea umană şi dragostea de Dumnezeu (deci şi de semeni) sunt cea care înalţă. Ascultându-l pe Dan Puric, înveţi că priveşti lumea cu alţi ochi şi să înţelegi că fără să ştii cu certitudine care-ţi sunt rădăcinile, nu poţi clădi nimic notabil. Iar în noapte perpetuă a României actuale, ochiul reflectorului trebuie să bată pe cei care construiesc, nu pe demolatori.
Felii de viaţă
În „Omul frumos”, Dan Puric îşi amplifică discursul sau poate că mintea şi sufletul cititorul s-au mai obişnuit cu capacitatea autorului de a spune lucrurilor pe nume într-un fel, deocamdată unic pe scena publică. Întâmplări uimitoare, basme şi metafore pentru sufletul acelora care ştiu să asculte, felii de viaţă şi poveşti despre oameni care vor mai trăi doar în noi, dacă vom învăţa să-i merităm.
„După atâta amar de băşcălie şi deznădejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român. Dimpotrivă. Dan Puric are o alcătuire orfică - acesta fiind opusul retoricii. Flautul său fermecat vine din adâncurile naţiei şi are afinităţi organice cu interogaţiile pe care şi le-au pus în acelaşi sens intelectualii interbelici”.
„Numai că el nu foloseşte semnul întrebării. Spre deosebire de cărturarii prezentului. Dan Puric aduce cu sine afirmaţia, lăsând dubiile şi aporiile pe seama belferilor. Leagă naţia de Dumnezeu cât se poate de strâns şi nu vede în români indivizi, ci persoane”.
„Dan Puric n-a apărut întâmplător acum. Cu o vorbă a lui Iorga: Vremea l-a scos în cale”, scrie jurnalistul Dan Ciachir, în prezentarea cărţii.
Una peste alta, cărţile lui Dan Puric trebuie citite, pentru că nu sunt scrise ca să mobileze biblioteci, ci minţi şi suflete.
