Prin intermediul acestei poveşti dulci-amare, celebra scriitoare Elif Shafak ne prezintă Istanbul începutului de secol XVI, cu bogăţia sa orbitoare, dar şi cu contrastele sale. Pe tron era Soliman Magnificul. Sforile le trăgea, în serai, Sultana Hurem. Se putea îmbogăţi, în capitala Imperiului, oricine era desăvârşit în meşteşugul său. Dar protagonistul romanului nici măcar nu era în Istanbul, la începutul poveştii…
Tânărul Jahan nu era un cornac adevărat, dar iubea puiul de elefant alb pe care îl ajutase să vină pe lume, mult după termen, şi pe care îl numise Chota (veţi vedea în carte şi ce înseamnă acest nume). Şi tocmai dragoste pentru animal este cea care îl salvează pe copil din mâinile tiranicului său tată vitreg şi îl poartă, peste mare, la Istanbul, ca îngrijitor al elefantului care-i fusese dăruit, între timp, Magnificului sultan. De acolo, din menajerie, din mijlocul dresorilor de fiare, îşi începe Jahan ascensiunea. Îl trage în jos un legământ pe care îl făcuse pe vapor, pe când se temea că nici el, nici elefantul, nu vor mai apuca să ajungă pe uscat. Dar acele griji se pierd uşor, în strălucirea oraşului cu 24 de porţi.
La un moment dat, atât Soliman Magnificul, cât şi arhitectul Sinan, dar şi (la acea vreme doar cornacul) Jahan cu elefantul său alb vin până în Karabogdania (Moldova), trecând Prutul peste un pod contruit ad-hoc şi dărâmat ulterior, ca armata sultanului să nu poată fi încercuită. E prima bătălia la care particip Jahal şi momentul în care se apropie de Sinan. Avea să fie un moment decisiv. Sinan îl ia de ucenic pe Jahan, îl trimite să înveţe limbi străine şi îi îndeamnă să deseneze. Ba, împreună cu un alt ucenic al arhitectului Sinan, Jahan ajunge chiar la Roma, unde orbeşte cu „Il Divino”, Michelangelo Buonarroti. Ar fi trebuit să înveţe multe şi să întindă o punte de comunicare între Sinan şi Michelangelo. Dar va fi sabotat….
Din păcate, cel puţin în prima parte a tinereţii sale, Jahan este ignorant şi cam impulsiv. Vede intrigile de la curtea sultanului, dar asta nu-i e suficient ca să fie precaut şi să se ferească de veninul lor. Fără să se gândească prea mult, trece pesta autoritatea lui Sinan şi îl pândeşte pe măritul sultan, la vânătoare, pentru a-i prezenta acestuia desenele proprii. Sultanul se arată încântat şi de îndrăzneală, dar şi de desene. Dar asta nu înseamnă că Jahan nu va fi aruncat în închisoare de cei care se opuneau şcolii de arhitectură şi proiectelor lui Sinan. Iar în închisoare află că prietenia cu ţiganul Balaban – pe care o legase afară, tot prin intermediul elefantului său alb – avea să-l ajute din nou.
Jahan va fi, până la urmă, eliberat, iar viaţa îşi va relua cursul, dar el tot nu va reuşi să îşi împlinească, pe deplin, potenţialul. Şi nici inima nu şi-o va putea linişti. Deşi a iubit-o în taină de când a văzut prima oară, în copilărie, Jahan nu va ajunge niciodată să o ia de soţie pe Mihrimah, fiica lui Soliman Magnificul cu Hurem. Nici n-ar fi avut cum. Profesional, la curtea sultanului putea ajunge în vârf oricine avea o pregătire desăvârşită. Pe plan personal, însă, altele erau legile… Şi peste toate, va veni şi vremea în care Jahan va trebui să trăiască fără protecţia lui Sinan… Sunt doar câteva frânturi din acţiunea cărţii. Scriitura este una minuţios realizată. Totul curge ca pe apă şi nici n-o să simţiţi cum trece timpul, citind romanul. Şi la ce altceva v-aţi fi aşteptat, de la Elif Shafak?
Povestea scriitoarei aminteşte puţin de cea a lui Salman Rushie. Ce-i drept, ea n-a fost condamnată la moarte de un ayatolah şi nici n-a fost nevoită să se ascundă, ani la rând. Dar a fost dată în judecată de extremişti din Turcia, la fel ca şi Orhan Pamuk, câştigător de Premiu Nobel pentru Literatură. Nu s-a putut prezenta la proces, din cauză că era însărcinată. A fost achitată, prin intervenţia ministrului turc al Culturii şi pentru că Elif Shafak era deja un brand cultural internaţional, un ambasador al culturii turce.
