(1)
Noi mergeam acum către Novus Zagreb. Într-adevăr, am văzut cândva oraşul vechi de pe Pământ, care se oglindea în apele Adriaticii cam la fel cu Novusul în Marea de Diamant de pe Spherra. Planeta asta din Omega Centauri, un roi stelar unde mai întâlnisem şase surori ale Spherrei, însă nelocuite, era greu de suportat, însă la media mea de la absolvirea Academiei Spaţiale de pe Neptun nu puteam să cer mai mult. Intrasem în separaţia lui Serge, să-l iau în patrulare, iar "blana" plutea undeva spre tavan, parcă mişcată de o adiere. "Poţi vorbi, nu percepe glasul uman", spuse el, cu oarecare simpatie. Eu încă n-am avut de-a face cu aşa ceva, tot ce mă interesa era să nu plec naibii singur în patrulare. Armata-de-mărgean te putea oricând sufoca într-o îmbrăţişare mortală şi era bine să ai pe cineva care să te poată salva. Ştiu pe unul care se aventurase de unul singur, prăjise cu laserul câteva ziduri din astea vii şi se trezise înconjurat de o întreagă colonie. Ca şi când Marea Barieră de Corali din Australia şi-ar pune mintea să te acopere brusc! Când, a doua zi, au spart mărgeanul care îl înconjurase ca o coajă, tipul era deja aproape digerat! Ce lăcomie! Şi unii, pacifişti ordinari, susţin că Mărgeanul, acele colonii de fiinţe mărunte care trăiesc precum oamenii în zgârie-nori, ar avea şi conştiinţă. N-aş crede, dar nici despre ăia din părăginiţii zgârie-norii la modă odinioară n-aş băga mâna în foc să aibă aşa ceva… Mărgeanul îşi dezvoltă uneori la secundă structurile silicioase în care apar alte milioane de microcolonişti. De când cu exploatarea de cristale, parcă ştiu că ne irită dizolvarea rezervelor noastre pentru export.
Serge, care e mai informat, mi-a zis şi cum stă chestia: pe Spherra, metanul se descompune undeva sub manta, la vreo 7.000 de kilometri adâncime, în cristale de diamant. Trebuie doar să sapi şi să "stivuieşti"! Aici ne lucrează Armata-de-mărgean, care încearcă să dizolve din nou cristalele pregătite pentru export spre Pământ şi Titan. Pe planeta asta tâmpită, unde oxigenul cristalizează, mantaua găzduieşte mări - o "supă" de ioni de hidrogen şi oxigen.
Am avut noroc: o fâşie de mărgean mă surprinsese pe la spate, încolăcindu-mi piciorul, însă aici interveni Serge şi-i şi prăji pe ticăloşi. Se vedea însă că nu-i făcea plăcere, cum îmi face mie.
(2)
Când veni patrula de schimb, prietenul meu mă invită la una mică. Puţin Gaz nu strică după ce abia ai scăpat cu viaţă!
Mă uitai atunci şi la sulul acela fără formă, care plutea inert undeva spre tavan, o aparenţă anorganică, rece. O poreclisem Dealul-cu-blană pe această sperietoare de care Serge se ataşase în mod surprinzător. Eu jur că n-am avut vreodată de-a face cu astfel de fiinţe! „Văd că ai păstrat curvuliţa asta exteră, ţi-e teamă să nu răcească dac-o laşi pe-afară, la minus 80 de grade?” Încercam să mai destind un pic atmosfera, după ce abia scăpaserăm nehaliţi din crusta de mărgean, când văd că acesta se face negru. Pur şi simplu îmi cardi un pumn, mai tare decât Gazul! „Eşti un dobitoc! – face el spre mine. Şi la cât de dobitoc poţi să, degeaba încerc să-ţi povestesc ce minune se întâmplă atunci când ne contopim. Da, ne contopim. Este ceva aşa, ca un balans ameţitor, ceva între muzică şi dragoste…” Mă prefăcui brusc convins de pălăvrăgeala lui, în timp ce inhalai de vreo trei ori. Nu mă gândeam că o să-mi tragă una-n bot – cum naiba să te îndrăgosteşti de-o pătură diformă?! „Ea e Zsaantha, cred că aşa se pronunţă. Şi, chiar dacă acum nu te aude, nu-ţi dau voie să o jicneşti! Mă jicneşti astfel şi pe mine!” Ce mironosit mai vorbea fraierul!
Continuă să-mi povestească: când ea pătrundea în cavităţile lui, explorând, iar mintea ei începea să comunice cu el, nu era numai o anume plăcere trupească, era de-a dreptul „un extaz profund”. Zice el către mine: „Culmea, ea crede că abia interiorul meu e exteriorul meu, aşa cum planeta, o… încăpere globală, este interiorul acestei cabine. O lume pe dos, însă ce lume!” Pentru ele, interiorul nostru este exteriorul lor, aşa cum şi interiorul unei încăperi este exteriorul „încăperii” globale, planeta.
Îi simţi compasiunea Formei. Ea îţi intră până în cele mai mici ascunzişuri, în capilare, în gât, plămâni şi pe cortex, te mângâie şi te îmbracă din interior. ELE urăsc să fie singure şi, când se ataşează de unul dintre noi, sunt ca pisicuţele care torc. Îţi plac pisicuţele?” Păi, unde a văzut el pisicuţe reale?! Încă puţin Gaz-pansament înăuntrul meu, cât să mă ameţesc puţin, apoi Serge acesta n-are decât să şi plutească, nu-mi mai pasă!
Ilustrație de Victor Cilincă
