nu am mai plâns de multă vreme de când m-a dat mama afară din pântec şi auzeam cum moartea îşi drege glasul să mă cheme într-o lume plină cu verdeaţă şi cântec! până acum am trăit cu ochii uscaţi însă astăzi toate lacrimile trecutului au dat năvală când am ajuns şi am văzut cum staţi în cimitir ca-ntr-un costum de gală! la rădăcina teiului de lângă morminte am lăsat să curgă plânsul meu atâta de mult şi târziu dar purificat printre atâtea şi atâtea cu ...

Cum spuneam în Viaţa Liberă de ieri, Ileana lasă două lacrimi pe pragul porţii... şi plecăm mai departe, spre gară, cu tot alaiul şi cu tot I/Realul din lume! Care alai? Toate cuvintele scrise şi vorbite în cincisprezece ani de aşteptare şi râvnă! Toate cuvintele văzute şi auzite printre ne/muritoare! Toate cuvintele în des/trămare până acolo unde vântul rostogoleşte norii, până acolo unde se ascund fluturii când plouă, până acolo unde fata duce atâtea coroane de a ...

Nimeni nu le mai ascultă/ clipocitul izvorârii, nu le mai râneşte nimeni,/ nimeni nu le mai aşează rostu-n sunet şi-n culoare/ şi în piatră - nici poeţii nu le mai slăvesc menirea/ într-un vers ori într-o frază! Părăsite şi uscate,/ bat fântânile la poartă - nimeni nu le mai deschide,/ nimeni nu mai are apă, să le dea o picătură,/ cât s-ajungă până unde nici o sete nu rezistă,/ orice sete se îngroapă! Mor fântânile de sete/ şi se pierd în amintire - locul un ...

Ca şi cum ar şti că am ajuns după o aşteptare de cincisprezece ani, că sunt şi stau lângă ea cu mâinile întinse şi chemătoare, fata care face/împleteşte coroane din flori nemuritoare începe să se trezească şi să-mi vadă verdele crud şi ud al ochilor pironiţi pe alcătuirea-i diafană. Se trezeşte şi-mi zice "mă cheamă Ileana, îţi mulţumesc foarte mult pentru că ai venit!"...Apoi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, fata din grâu continuă coroana de azi. Mai a ...

eu nu ţi-am adus apă vie/ izvoarele mele sunt moarte şi nici o scânteie înaltă/ să vezi ce lumină mai arde în ochii aceleia care/ a râs şi a plâns pentru tine cu preţul dispreţului dinspre/ blestemele tale senine cu preţul uitării în cele/ mai mici şi mai negre firide din tot ce mai este-amintire/ la geamul ce nu se deschide eu nu ţi-am adus desfătare/ cuvintele mele sunt sparte îmi umblă gheţarii prin sânge/ să afle titanice moarte să plângă epave umplute/ cu suflete ...

Şi uite aşa-i desenez pe rotula stângă: "În inima pădurii de salcâmi/ stătea cu fruntea pe genunchi/ ca o eternă aşteptare"//...Şi uite aşa-i desenez pe rotula dreaptă: "Am să mă duc la tine tocmai atunci/ să înţeleg şi eu ce înseamnă/ şi cât de frumoasă e noaptea picioarelor lungi"//...Şi uite aşa-i desenez pe gleznele-i şi pe pulpele-i para/fine: "Vine Marele Somn! vrei şi tu să te culci?/ vrei şi tu să adormi lângă sufletul meu?/ să visezi cum că eşti drept ...

Mă uit în urmă şi mă văd/ pe Dealul Zimbrului...atuncea, când învăţam ce-nseamnă „sunt”,/ ce este şi ce face Crucea, ce-nseamnă vacă, şcoală, vis,/ Credinţă şi Deşertăciune... şi ce se spune despre Gând.../ şi despre Suflet ce se spune... când învăţam să mă declin,/ să mă conjug la drumul Mare şi să alerg pe drumul Mic/ dintre Apune şi Răsare! Şi învăţam ce-nseamnă Drag/ şi Dor...şi că „memento mori”-i acum stăpân pe Soarta mea/ şi pe ruinel ...

Urmează picioarele. Ce să-i scriu pe picioare? Ce să-i scriu pe tricepsul şi pe bicepsul femural? Ce să-i scriu pe gleznă? Şi sunt şi foarte lungi aceste picioare de scris! Şi, dacă am numai versuri lungi, cum le scriu? Trebuie să merg în jurul picioarelor (ei) şi să le şi scriu...nu? La cât de mult am să scriu, cred c-o să mă învârtesc până când...! Şi grozav mi-i teamă de forţa centrifugă! Dacă scap din gravitaţia-i seducătoare şi mă pierd în departe de ea? Or ...

eu românesc, tu româneşti, el-ea româneşte noi românim, voi româniţi, ei-ele românesc   ceilalţi – cât nu-s luaţi la trei-păzeşte şi cât nu mă apuc să-i cotonogesc –  să-şi ia catrafusele şi să plece-n crucea mamei lor, dincolo de pământesc şi dincolo de ceresc, fiindcă nici unul nu-i corespunzător acestui loc (şi timp şi mod) pentru a cărui curăţie am murit şi încă mai mor în fiecare zi şi în fiecare noapte, cu gândul şi cu sufletul şi cu imagina� ...

Plânge femeia de scris. Lacrimile-i şiroiesc peste "Dincolo e ape", dar nu pot şterge cuvintele. Dimpotrivă, le botează. Le sanctifică. Le purifică. Le toarnă eternitate peste silabe. Le bate-n cuie pe crucea Iubirii. Le scoate-n ochii Deşertăciunii din totdeauna. Le aduce-n ochii celor care ştiu şi cred că nimic nu se poate fără Ană. Nu?...Nu-mi spune să le citesc, dar nu pot înfrunta, nu pot respinge dorinţa de a-(i) citi/reciti cest poem pe faţă, de la gât în jos. Cuvin ...