Cu greu m-am despărţit, zilele astea, de "Viaţa şi opera", a lui Cristian Tudor Popescu. Aş fi putut s-o citesc pe toată încă de luni seara, dar poate că aşa aş fi trecut mai repede peste multe paragrafe care mi-au bucurat mintea şi sufletul mai mult, tocmai pentru că mi-am permis să le savurez pe îndelete.
Mai citisem parte din texte. Le-am recunoscut, mi le-am amintit, dar asta n-a scăzut cu nimic bucuria lecturii. Ba, poate, dimpotrivă. Să reciteşti un text scris cu mână sigură de un om cu spiritul de observaţie şi capacitatea de analiză a lui Tudor Popescu rămâne o bucurie. Text după text, am căpătat convingerea că autorul chiar "a muncit ca la şanţ cu propriul spirit" - după cum el însuşi o scrie - pentru a aşterne pe hârtie ceva care să-l facă pe cititor să gândească şi să simtă, deopotrivă. N-ai cum să nu remarci, citind textele, că autorul nu e doar curios, cum orice jurnalist ar trebui să fie, ci e ceva mai mult de atât: interesat de om, de viaţa lui şi de ceea ce-l deosebeşte de toate celelalte făpturi. "Într-un târziu, am ajuns la singura atitudine care cred că defineşte un intelectual: a încerca să înţelegi. A încerca să răspunzi la întrebări pe care ţi le pui singur" (p. 170), scrie Tudor Popescu.
Lumea autorului - unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti din perioada post-decembristă, în România - e cea în care trăiesc tot soiul de oameni. Printre ei, Romega şi Chiorondel (p. 5-8) şi Babardel Haicuminelahotel şi a hominizilor ca el din Câmpia Bărăganului (p.166). E aceeaşi lume în care în care mediocrii stropesc genunchii geniilor cu noroiul minţii lor (p. 126), dar şi în care „aidoma stelelor, neuronii marilor poeţi mor explodând în colosale supernove radiante, sori de o clipă ai întregii bolţi craniene. În cenuşa lor rămâne poezia. La autopsie nu se vede nimic” (Delete, p.122). E lumea noastră.
În "Viaţa şi opera", volum de 284 de pagini, o să găsiţi peste 70 de proze scurte cu subiecte diverse. Sunt poveşti despre lucruri petrecute în ţară şi în afara ei, din Egipt până în India. O să citiţi despre teroarea, singurătatea şi absurdul comunismului, dar şi despre dictatura mârlăniei din democarţie. Şi depre Eminescu, Shakespeare şi Dumnezeu, pe care autorul nu-l vede chiar în lumina universal acceptată în lumea românească, preponderent ortodoxă.
