LUMINĂ SINGURĂ... LUMINĂ aşa de caldă şi aşa de rece, spune-mi - în clipa următoare - cine mai trebuie să vină, cine mai trebuie să plece pentru a fi continuare a vieţii şi a morţii laolaltă, fără tăgadă şi de o potrivă pe drumul dintre cântecul de leagăn şi până la cântarea de colivă (?) cine mai trebuie să tacă-n fără sfârşirea cea divină? spune-mi - în clipa următoare - LUMINĂ SINGURĂ... LUMINĂ (!) ...

Mai târziu, într-un turneu al Cenaclului Flacăra, în Palatul Sporturilor din Galaţi, Adrian Păunescu îmi înmânează Premiul pentru Poezie al revistei Convorbiri Literare, jurizat/acordat de poetul Ioanid Romanescu. Emoţii devastatoare îmi suie o droaie de noduri în gât şi îmi accelerează pulsul  până la limita fibrilaţiei ori până în pragul banalului atac inimos. Fiindcă, în contrapondere, trebuie să citesc un poem propriu/original într-un spaţiu  arhiplin cu căută ...

Ce nalt este dorul de mama,/ oriunde, oricum şi oricând aş fi... nu-i nimica, în lumea/ aiasta, mai viu şi mai sfânt! Ce drept este dorul de mama,/ şi aprig, şi mult mai adânc decât adâncirea din suflet/ când ochii n-o văd şi o plâng! Ce lung este dorul de mama,/ şi pur, şi cuprins într-atât, cât poate o inimă-ntreagă/ să umble mereu până-n gât! Ce scump este dorul de mama.../ îl văd şi-l aud şi-l suspin cu cea mai frumoasă tristeţe/ cumplită şi fără amin! Ce ...

Stau jos. Cum să nu stau jos când îmi porunceşte poetul? Cum să nu-mi "pun caru-n piatră" (vorba părinţilor noştri din josul Moldovei de sus şi din susul Moldovei de jos) şi să nu-l ascult pe Adrian Păunescu, pe care-l căutasem prin toate ungherele şi cotloanele bibliotecilor, căruia-i citisem toate cărţile de până atunci şi care mă fascina prin forţa metaforei şi prin curajul unui verb devastator? Nu mă interesau războaiele calde sau reci dintre el şi alţii. Nu mă i ...

Am să te văd, sigur că da... am să te văd chiar dac-o fi tocmai atunci, după prăpăd - am să te văd chiar dacă n-ai/ să vrei, chiar dacă n-o să mai cunoşti cărarea, drumul, calea spre-ndărăt! Am să te văd atunci ş-acolo, negreşit, uitându-mă, uimindu-mă spre răsărit şi lăcrămând din când în când/ şi tot visând şi aşteptând să te înalţi din nou şi sfântă peste schit! Să te înalţi, să te opreşti noaptea, n-amiez, pentru odihnă şi mirare şi bote ...

Când Adrian Păunescu a scris "Iubiţi-vă pe tunuri!", cineva din sală, din ţară şi de dincolo de ţară a zvârlit o replică amară (cică) pe adresa unuia dintre cei mai mari poeţi ai contemporaneităţii de atunci, de acum şi din toate timpurile viitoare: "Nu putem, bardule de la Bârca, să ne iubim pe tunuri, fiindcă-i ruşinos, incomod şi neverosimil!"...Sigur că nu! Da? Ducându-mă (eu) pe la el...(când "era-n capul treburilor", cum zice Marin Sorescu despre cefalopodul Chur ...

Cum să ascund Iubirea când ceste Chire-mi cântă n-alean şi n-alinare, n-adânc de Clar/Obscur? când Nimfe şi Vestale mă strigă n-aventură, cum să-mi zdrelesc genunchii în faţa cestui Jur?   Văd zâmbetul sardonic şi pururi al Minciunii cum stă să pună gâtul Metaforei în Ştreang, văd şi aud Sfinţiţii aghesmuiţi pe Ziduri cum dau în cărţi şi-n zaruri...şi scuipă în Bigbang!   Chem umbra Chirei mele şi umbra mea departe de Jur şi Fals şi Spaimă...şi zic: răm ...

Sigur că da!...Vasile din Ţiglina IV scormoneşte gunoaiele civilizaţiei în fiecare zi. Să caute demâncare. Să nu moară flămând. Asta nu însemnează că vrea/trebuie să moară sătul. Cum să te saturi din resturile ne/menajere ale inteligenţei contemporane când (mai ales aici) concurenţa e susţinută necruţător, începând cu rromii noştri feerici şi "persuasivi" căutători de bidoane şi alte "surprize" mai abitir decât căutătorii de aur ai secolului 19, mai ceva decât ...

Porneşte Judecata!...El – Jur al Ne/Fiinţei, şi Pată a Luminii, şi Chior, şi Surd, şi Mut – dă traistă cu Păcate şi traistă cu Iertare!... (văd Viaţă lungă-n Iaduri şi Moarte-n Rai aud!)   Sinus pătrat de Zero-i un Cosinus de Toate?! – departe-s de Plecare, s-aproape sub Călcâi, vreau Dreapta plecăciune a Turnului din Pisa şi-nţelepciunea Strâmbă a Şarpelui Dintâi!   Cum să refuz Păcatul când Chire Chiraline îmi umblă-(n toiul nopţii) la Vis şi la Zăvor ...

Se poate zice că s-a scris mult şi bine/rău despre foame/foamete. Se poate zice că-i adevărată această afirmaţie. Se poate constata pe viu (şi pe mort) cât de impresionantă-i foamea în desfăşurare, cât de nesimţit şi indiferent e spectrul foametei, cât de fără orizont sunt cei săraci cu duh şi cei săraci fără duh...sau că orizontul acestora se reduce la un (singur) punct, acesta constituind punctul (lor) de vedere. Ion Creangă a păţit şi a scris: ruşinea ocoleşte, ...